Martor la... Apocalipsa

Clic pe link pentru continuare lectura

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Cetǎţeanul de onoare

          Dupã ziua Sfântului Vasile iarna se prãvãlise peste oraşul pitit între dealuri. Stratul de zãpadǎ uniformiza peisajul urban rãvãşit de o toamnã lungã şi îmbâcsitǎ, acoperind gropile de pe strãzi și ambalajele aruncate de locuitorii copleşiţi de o nesimţire fãrã leac. Albul se așternuse prea curat pentru mizerile multora dintre ei. Aerul rece înghiţise mirosul acru al gunoaielor şi pe cel înãbuşitor de benzinǎ. Câinii vagabonzi îşi ascunseserã mârâitul duşmãnos, rânjetul colţilor ascuţiti, și se hârjoneau tãvãlindu-se prin zãpadã. Seara, becurile colorate puse în cinstea sãrbãtorilor de iarnã luminau brazii parcului din centrul oraşului.

          Mirajul alb ameninţa sã cucereascǎ urbea şi sã se cuibãreascã definitiv în sufletul localnicilor.

         Poetul a simţit prima oarã schimbarea într-o dupã-amiazã când directorul ziarului unde lucra – ţinea o paginã despre crime, rãpiri, violuri, petrecute în urbea lor și înprejurimi – l-a chemat în biroul lui şi i-a cerut pe un ton prietenos sã modifice tematica din articole. Cum Dumnezeu când totul este atât de alb, de pur tu sã vezi numai în negru ?! Tocmai el care nu cu mult timp în urmã bãtea nemulţumit cu pumnul în masã şi cerea „mai mult sânge, sex, accidente... senzaţional. Asta gustã cititorul nostru, pentru asta cumpãrã ziarul !”      

         Încã buimac a intrat în magazinul de peste drum sã-şi cumpere o cafea. Vânzãtoarea de la bãcãnie a insistat sã-şi ia restul, un mãrunţiş împins pe tejghea. Acest lucru nu se întâmplase niciodatã în cei douãzeci de ani de când bãrbatul îi era client, îl considera un drept al ei ca rãsplatã pentru cã îl servise.

          În drum spre casã s-a întâlnit cu Licã poliţistul. Ieşise din turã. Ziua cãzuserã doar câţiva fulgi, dar odatã cu apropierea înserãrii iarna se zbârlise din nou. Ningea cu fulgi mari pe care vântul îi rãsucea în spirale. La propunerea lui Licã au intrat în cârciuma de cartier sã bea un pahar cu vin. Licoarea adusã de patron într-o carafǎ de pǎmânt era groasã şi parfumatã, nimic nu amintea de lichidul apos bãut tot aici zilele trecute.

          – Ce-i cu ãsta?! arãtã Poetul spre patron. Serviabil... bãutura bunã...

        – Iarna i-a zãpãcit pe oamenii din oraşul nostru. De când a cãzut prima ninsoare nu a mai fost nicio bãtate prin cârciumi, nicio casã nu a mai fost spartã. La secţie ne simţim ca în vacanţã. Sã treacã timpul, mai repede, mai o tablã, mai o glumã, un pic de bârfã... Ţac! s-a fãcut ora şaptesprezece, valea, le-am luat banii şi pe ziua de azi!

          Licã râdea zgomotos bãtându-se cu palmele pe burtã.

          – Mai luãm o carafǎ de vin? Hai omule, fac eu cinste!

       Poetul s-a scuzat, nu pot, trebuie sã ajung acasã, am de terminat articolul pentru ziar. Licã se lãsa greu înduplecat. Dacã nu ar fi poposit la masa lor câţiva colegî de-ai poliţistului, n-ar fi scapat cu una cu douã.

          Le-a urat o searã plãcutã în continuare şi a ieşit din local.

      Drumul spre locuinţã trecea prin faţa hotelului din centrul oraşului. Sub copertina terasei Lola, cea mai frumoasã, dar şi cea mai scumpã curvã a urbei, îmbrãcatã în blanuri de vulpe argintie stãtea tolãnitã într-un fotoliu şi trãgea leneş dintr-o ţigarã supţire şi lungã. Alãturi de ea pe un panou publicitar era lipit un poster mare în care Lola, goalã, se pisicea între cearceafuri roşii.”Ofer sex ! Plata numai în dragoste şi tandreţe !” A citit mirat cuvintele scrise la baza afişului. Avea şi de ce sã se mire, când venea vorba de bani, Lola era ştiutã ca o scorpie gata sã-şi cheme gorilele pentru o amãrâtã de bancnotã, de orice fel.

           Ajuns acasã, n-a vrut sǎ facǎ zgomot, dar Mãdãlina, soţia lui l-a simţit, a renunţat la televizor şi a venit sã-l întâmpine încã din hol. L-a ajutat sã-şi scoatã paltonul fãrã sã bodogãne despre zãpada cãzutã pe mochetã, fãrã sã-l adulmece pentru a vedea dacã a bãut ceva. Apoi a remarcat cã femeia renunţase la halatul mohorât ca de spital. Îl schimbase cu un capot albastru, semi-transparent prin care i se conturau formele. Pãrul lãsat liber cãdea domol pe umeri şi îl ameţea cu parfumul. L-a sãrutat uşor pe gurã apoi a deschis uşa dinspre sufragerie. Sufrageria era luminatã doar de cele douã lumânãri aşezate pe masa rotundã. L-a luat de mânã, a tras un scaun, i-a fãcut semn sã se aşeze. Poetul era parcǎ picat din cer. De o primire ca aceasta nu avusese parte nici în primele lor luni de cãsnicie.

          Mãdãlina s-a aşezat pe scaunul din faţa lui, ochii îi strãluceau de o fericire pe care el nu o înţelegea. Privea buimac farfuriile de pe masã pline cu gustãri şi salate aranjate cu grijã, paharele cu picior înalt, sticla cu vin. I se pãrea cã trãieşte un vis, dar nu era aşa, vocea îngrijoratã a femeii era realã:

          – S-a întâmplat ceva iubitule ?!

         – Nu-i nimic, încercã el sã o linişteascã. Sunt doar puţin obosit.

         Şi-a turnat vin în pahar, l-a bãut dintr-o suflare ocolind strǎlucirea din ochii Mãdãlinei. Gustãrile erau excelente, salatele la fel. A ciugulit din toate sub privirile încântate ale femeii. A mai bãut un pahar cu vin apoi s-a ridicat de la masã. A mormãit câteva cuvinte de mulţumire. Mãdãlina, zâmbind şiret s-a apropiat pisicã de el, i-a încolãcit gâtul cu braţele şi l-a sãrutat lung. Un sãrut pe care îl uitase. Apoi îl întrebã şoptit la ureche :

          – Vii în dormitor?!

          Poetul, cu imaginea serilor trecute încã vie în cap, se scuzã bâlbâindu-se :

          – Am ceva de scris.

          – Bine, iubitule! Zâmbetul femeii îl copleşi pe Poet.

          A pornit spre birou. Mãdãlina a mai rãmas un timp sã strângã farfuriile şi paharele de pe masã.

          Intrând în camera lui de lucru s-a prãbuşit pe scaunul din spatele biroului. Aerul închis de pânã atunci dispãruse din camerã, soţia lui aerisise – domnea curǎţenia. Rememorǎ. Mǎdǎlina gãtise, lãsase televizorul, se fãcuse frumoasã pentru el. Cuvintele ţipate din nopţile trecute reveneau încãpãţânate – „M-am mãritat cu un nevolnic ! Cu un alcoolic mâzgãlitor de hârtii fãrã nicio valoare!”  Accepta cu greu realitatea.

           Un ciocãnit discret l-a fãcut sã-şi ridice capul dintre hârtiile sale. Mãdãlina deschise uşa şi se opri în prag.

           – Ai terminat ?

           – Mai am puţin.

          – Bine iubitule, a spus înţelegãtoare femeia. Dar sã nu întârzii!

           I-a fãcut complice cu ochiul.

           – Te aştept în pat.

           Vocea ei trãda promisiuni de care Poetul nu-şi mai aducea aminte.

           – Dupã aceea, continuã femeia, am sã te rog sã-mi citeşti din poemele tale.

         Rãmas singur, Poetul se ridicã de la birou.  Privi prin fereastra luminatã de becul din curte. Capul îi vâjâia. Îşi aminti de spusele poliţistului. De vânzãtoarea de la bãcãnie. De ce scria pe posterul  Lolei.

       Afarã continua sã ningã, Fulgi albi se zbenguiau în lumina becului.

          Se reașezǎ la masa de scris. Începu articolul pentru ziar. Dupã primele douã-trei cuvinte rupse coala şi aruncã bucãţile la coş. Se gândi sã scrie un poem. Renunţǎ repede. Nu putea scrie nimic. Ultimele poeme le însǎilase nemulţumit cu mult înainte de prima zãpadã. Le luã cu el şi intrǎ în dormitor. Mãdãlina l-a primit cu dorinţã şi pasiune. Cu toate mângâierile şi sãrutãrile fierbinţi ale femeii totul s-a terminat cu un eşec. Vina lui.       

        – Nu-i nimic iubitule! a încercat sã-l linişteascã femeia. Înţeleg cã eşti obosit. Hai, citeşte-mi din poemele tãle!

       A doua zi a continuat sã ningã. Era ultima zi pentru plata impozitelor Mergea spre primãrie, sâcâit de zãpada purtatã de vânt care îi intra ochi şi-i pãtrundea pe sub gulerul ridicat al paltonului. Nu înţelegea cum puteau unii oameni de care-și izbea privirea pe stradǎ sã fie atât de veseli pe o vreme ca asta. La afişierul din faţa primãriei a citit nãuc literele mari care anunţau cã în perioada ninsorii toate amenzile, taxele şi impozitele, sunt anulate.

          N-avea nici un chef sã se întoarcã acasã. Intrǎ în cârciuma de cartier. Acolo l-a gãsit Licã, poliţistul descântând un pahar care nu intra. Faţa acestuia strãlucea de bucurie.

        – Ne-am luat câte o zi liberã prin rotaţie de la servici. Azi e rândul meu. Gata articolul?

         – N-am mai putut sã scriu un rând de când a început ninsoarea asta! se plânse poliţistului.

        – Nu-i nimic, încercã sã-l încurajeze Licã. Ia-ţi şi tu o micã vacanţã, bucurã-te ca toatã lumea de iarna asta minunatã! Sã mai bem un pahar!

        Poetul nu avea chef. Mormãi nişte scuze şi se despãrţi de poliţist.

          Porni abãtut spre casã. Încercǎ sã nu vadã ce se întâmplã în jurul sãu. Îndrãgostiţii se sãrutau, copiii şi câini se jucau prin zãpadã, bãrbaţii şi femeile sporovãiau veseli. În pragul uşii dǎdu piept în piept cu Mãdãlina.

         – Mã duc la coafor, iubitule! Vreau sã mã fac frumoasã pentru tine.

         Era prea mult. Poetul n-avea de gând sã aştepte sfârşitul iernii.

          Aşa cã intrǎ hotãrât în biroul sãu. Descuie sertarul, încãrcǎ pistolul și-l privi câteva clipe.

          Aşezat pe scaunul de la birou, citi ultimul poem scris astã-toamnã şi-și trase un glonţ în cap.

          Împuşcãtura a împietrit liniştea din casã, iar afarǎ ninsoarea s-a oprit.

          Dupã înmormântare totul a intrat în normal.

          Mãdãlina a aruncat doi saci cu poeme la gunoi.

          Hoţii revenirã prin magazine şi prin autobuze, gãştile de cartier s-au trezit din amorţealã, bãtãile se ţineau lanţ pe strãzi şi în cârciumi. Licã şi ai lui nu-şi mai vedeau capul de treabã.

          Lola a urcat tarifele.

Iar Poetul, a fost declarat post-mortem Cetãţean de Onoare al oraşului...   

Din volumul in pregatire Povestiri despre ziua de maine 

UnEscuPress.ro/ Breaking News

            Mi-a fost milǎ de președintele pe care l-am ales, când l-am vǎzut la consultǎri cu partidele. Dupǎ modul cum radia de-a dreapta tǎcutului abia sosit din concediu, arǎtând tuturor cine e jupânul, sunt sigur  cǎ iniţiativa a fost a lui Dan Mihalache. Oriunde l-ai pune, omul acesta rânjește ca un petec la turul pantalonilor.

*

            Tatiana Niculescu Bran și-a dat demisia. Lucra zi luminǎ pe tǎcute la un proiect de referinţǎ. Dorea Conferinţǎ cu ziariștii la cantinǎ cu mâncare. I s-a spus probabil: Stop joc! Triștii ziariști n-au avut noroc de comunicare…

*

            Bica 1, Bica 2, înapoi în libertate. Fostul președinte Bǎsescu dǎ o declaraţie care ne dǎ pe spate. Echipa lui cu care a reformat justiţia a fost de șase. Trei din ei au arestat pe ceilalţi trei. Ce frig în oase!...

*

            La Senat, Tǎricelu umblǎ turbat cu Șovǎelu în braţe, speriat de DNA. L-ar scǎpa în aţe, dar sǎ semneze altcineva!...

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

ÎNCEPUT  DE  IARNǍ  CU  EMA

„Într-o noapte, în timp ce Ema se plimba printre macii şi

fluturii ei, l-a vǎzut pe Anton zâmbind dintr-o fotografie veche. Era un Anton tânǎr, abia întors din Rǎzboiul cel Mare.”

( Ema şi câmpul cu maci – din volumul Povestiri aproape

fantastice. Nicolae Radu )

          Miezul unei zile din decembrie anul trecut m-a prins pe o bancǎ în scuarul din Piaţa Universitǎţii. Obosit dupǎ hoinǎreala prin librǎriile şi anticariatele din centrul Bucureştiului îmi luasem câteva clipe de rǎgaz înaintea întâlnirii cu Es, un cunoscut poet cǎruia îi promisesem un exemplar din prima mea carte. Priveam la grupurile de tineri care sporovǎiau aşezaţi pe bǎncile din parc. Lângǎ mine s-a oprit o femeie. M-am tras spre marginea bǎncii sǎ-i fac loc. Femeia s-a aşezat fǎrǎ a spune bunǎ ziua sau mulţumesc. A scotocit prin buzunarele pardesiului gǎsind un pachet cu ţigǎri. A scos din el una, şi-a aprins-o, a tras cu sete câteva fumuri. Apoi privirea ei s-a oprit pe cartea lǎsatǎ între noi pe bancǎ. Fǎrǎ sǎ scoatǎ o vorbǎ a luat-o şi a deschis-o. Cu coada ochiului am desluşit titlul povestirii de pe paginǎ: Ema şi câmpul cu maci.

          O priveam pe femeie mai mult curios decât amuzat. Era o doamnǎ în vârstǎ cǎreia trǎsǎturile feţei îi pǎstrau frumuseţea anilor trecuţi. Ţinuta ei, gesturile mǎrunte – felul cum întorcea pagina, eleganţa cu care ţinea ţigara între degete – îmi trasmiteau o nobleţe aparte. În timp ce citea pe frunte îi apǎruserǎ cutele încordǎrii. Îşi uitase probabil ochelarii acasǎ. Faţa i se schimba, trecea de la bucuria copilǎreascǎ la zâmbetul melancolic. Cât timp a durat lectura nu am îndrǎznit sǎ scot un cuvânt.

          Femeia a terminat. și a închis cartea. A rǎmas un timp privind spre niciunde.

          Aşteptam cu nerǎbdare câteva cuvinte. Mi-a plǎcut, nu mi-a...

          A întârziat pe fotografia mea de pe copertǎ. O privea şi din când în când mǎ cerceta şi pe mine. Nasturele de sus al pardesiului se desfǎcuse, și am vǎzut capotul albastru. Un fir încerca sǎ scape din ghemul coincidenţei.

Am încercat sǎ mǎ agǎţ de el.

          – Nu vǎ este frig ?!          

          – Parcǎ ai fi Anton! a râs femeia.

          Vântul rece care se juca cu câteva hârti pierdute pe asfaltul aleii, m-a fǎcut sǎ trag pânǎ sus fermoarul canadienei mele. Femeii parcǎ nu-i pǎsa. A început sǎ-mi povesteascǎ.

          – Familia mea este în sfârşit fericitǎ. Fata, ginerele, nepoţii au ce şi-au dorit. Le-am lǎsat conacul boieresc. Eu nu mai am nevoie de el. Am cele mai de preţ lucruri. Câmpul cu fluturi şi maci, şi pe Anton.

          Femeia s-a ridicat de pe bancǎ.

          – Uite-l cǎ vine! mi-a arǎtat veselǎ.

          Scuarul se lǎsase cuprins de ceaţǎ. Doar aleea de la intrare scǎpase de îmbrǎţişarea lǎptoasǎ. Spre noi venea grǎbit un bǎrbat îmbrǎcat în uniformǎ militarǎ. Cei doi s-au îmbrǎţişat fericiţi. Apoi femeia m-a prezentat.

          – El este autorul.

         Bǎrbatul şi-a lipit cu zgomot cizmele. Militǎreşte.

          – Anton!

         Mi-a întins mâna.    

          – Mǎ bucur cǎ vǎ cunosc.

         Mâna mea a simţit rǎceala celuilalt. Acesta s-a întors spre femeie. Vocea lui era rugǎminte.

          – Sǎ mergem sǎ ne plimbǎm puţin înainte de apusul soarelui!

          Femeia a zâmbit. Şi-a scos pardesiul şi l-a aruncat pe bancǎ. A rǎmas doar în capotul albastru.

          – Dǎ-mi braţul, iubitule!

          – Nu ţi-ai luat un şal sǎ ţi-l pui pe umeri, a mustrat-o Anton.

          – Pentru ce?! Este o dupǎ-amiazǎ minunatǎ!

          – Sǎ mergem atunci!

          Au pornit amândoi pe aleea care ducea spre ieşirea din scuar. Şi deodatǎ deasupra lor a început sǎ ningǎ. Fulgii mari atinşi de razele apusului de soare s-au trasformat în petale roşii de mac. Cei doi au dispǎrut dupǎ perdeaua ninsorii. S-a ridicat și ceaţa.

         Un timp am rǎmas nemişcat retrǎind întâlnirea. M-a rupt din ale mele Es, prietenul meu, poetul.

          – Iartǎ-mǎ cǎ am întârziat, însǎ am avut de lucru la editurǎ, s-a scuzat el.

          – Nu-i nimic, l-am liniştit. Nu am avut timp sǎ mǎ plictisesc.

          I-am dat cartea.

          – Sǎ mergem la o cafenea!

         Prietenul mi-a arǎtat cu un gest pardesiul rǎmas pe bancǎ.

         – Al cui o fi?

         – E al Emei.

Din Povestiri despre ziua de maine. Volum in pregatire

Șah-mat cu cǎluţii argintii

            Rezultatele fetelor noastre la tenis și clasamentele oficiale ne dǎdeau dreptul sǎ sperǎm cǎ dupǎ întâlnirea cu echipa canadianǎ în Fed Cup ne vom plasa în elita mondialǎ acolo unde meritam și prognozau calculele. Mai pleda pentru noi, faptul cǎ tribunele cu spectatori n-ar fi trebuit sǎ ne fie ostile, colonia româneascǎ cu vechi ștate și steaguri tricolore adunate în timp, având prestaţii stabile.  

            Numai cǎ la fel ca-n viaţǎ, socoteala e-n piaţǎ, la tarabǎ.

            Astfel cǎ ne-am trezit în avion traversând oceanul cu doi cǎluţi, un pion și-un ofiţer în costum de paradǎ care-și pierduse buzduganul. Fǎrǎ reginǎ, cu cele douǎ turnuri dǎrâmate nu întrezǎream Alinei Tecșor, comandantul statului major, nici o posibilitate de ieșire din încercuire. Pǎrea cǎ va fi un dezastru iminent. Ce tacticǎ sǎ aplici pe moment când semeaţa reginǎ Bouchard se cocoţase ca un leopard pe blindajul ei cu șenile ce înghiţea motorinǎ și scotea flǎcǎri și fum?

            Fetelor Bouchard e de tablǎ vai steaua ei, nu vǎ speriaţi de ea, e un ostatic! Voi fiţi cǎluţi argintii, vii! Și mâncaţi jǎratic!

            Așa a fost. Bravo Alexandra Dulgheru! Bravo Andreea Mitu! Bravo Alina Tecșor care a legat echipa!