Sub cetatea Poenarilor pe firișorul
de apã ce duce spre baraj, am ȋntins tabãrã ȋnainte ca soarele sã se ȋnalțe de
trei suliți pe cer. Mașinile noastre traversaserã de douã trei ori albia rȃului,
ȋn vale, prin Cheile Argeșului, cãutãnd pe ambele maluri un luminiș mai retras,
depãrtat de furia manelelor și nãvãlirile barbare. Poate cã am fi ales pȃnã la
urmã sã urcãm la cetate, ca Vlad Țepeș cȃnd s-a retras din fața turcilor cu
caii potcoviți cu potcoavele invers, cu fața la spate, dar 1480 de trepte, cu
bagaj ȋn spate, nici ȋn rugãciune n-ai cum sã le urci, dã-i dracu de turci! Oricum
n-ai potcoave!...
Am gãsit pȃnã la urmã un loc și
ne-am instalat tabãra pornind ȋntre pietre un foc sã dãm drumul la grãtare. Și
așa din senin, ne-a cuprins un frison ca o cutremurare. Nu exista, ghinion, grãtarul!
Disperarea era mare, dușmanii lucraserã ȋn ascuns. Și-a umplut fiecare paharul
cãutȃnd la fundul lui un rãspuns.
Eram de fațã reprezentanții a douã culturi,
unii mai tineri, alții mai maturi, n-aveam cum rãmȃne ȋn ceațã mult timp. Aia
din epoca de piatrã, ȋn altã viațã cum frigeau fripturile? Mȃncau carnea ȋn viu?
cã grãtarul a apãrut mai tȃrziu.
Ȋn parantezã trebuie sã spun cã
femeile din diocezã, prezente, ne-au propus sã meargã ele ȋn sus, sau ȋn jos,
pe falezã, curajos, ȋn necunoscut și recunosc șansele erau evidente, sã gãseascã
pȃnã la urmã un grãtar de ȋmprumut. Dar masculii din noi nu s-au lasat convinși.
Era momentul sã devenim eroi, nu umiliți și ȋnvinși! L-am auzit pe Zumbi vȃnãtorul
nostru indian privind cãtre Diana lui
Eu sunt Cerul, iar tu Glia!
Tu eşti Strofa, iar eu Melodia!
Am fãcut țepușe din lemn pentru
frigãrui și micii i-am tras ȋn bețe! HEHEI, ce bine trãia omenirea la tinerețe!
N-am mai mȃncat un grãtar atȃt de gustos!
