Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!!!

Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!!!

Un strigăt de luptă a făcut carieră şi a îmbărbătat aseară handbalistele naţionalei României care şi-au asigurat o mare victorie ce va rămâne fără îndoială de referinţă, nu prin performanţa în sine, nici ea de neglijat, ci prin modul dramatic în care a fost obţinută. Parcă niciodată nu le-am văzut pe fetele noastre mai hotărâte să-şi învingă adversarul, conştiente că pot, dar mai înainte trebuiau învinse propriile lamentări, inoculate de un şir întreg de bătălii pierdute în finalurile de meciuri, ca şi cum deasupra noastră ca naţie, ar atârna un blestem, iar mintea şi braţele deopotrivă li s-ar înmuia în rugăciune, tocmai când ar trebui în focul încleştării să se concentreze pentru lovitura de graţie.

Homer însuşi n-ar fi reuşit să imagineze un final mai dramatic. Epicul, cum îi place atât de mult unui prieten de-al meu scriitor, să-l ceară pentru ca un roman să devină o carte mare, a fost cu prisosinţă presărat de-a lungul întregii partide, dar finalul paroxistic a întrecut orice închipuire. A fost o cursă de urmărire fantastică, în capul cursei aflându-se în permanenţă echipa nostră, condusă din teren admirabil de un Burebista feminin, cu braţ de oţel şi minte de strateg, numind-o aşa, meritat, pe zeiţa Cristina Neagu.

Cu căciulile pe frunte, fetele noastre împotriva tuturor – a spectatorilor danezi, a specialiştilor care nu le dădeau nici o şansă, chiar dacă le învinseseră în meciul anterior pe braziliencele campioane mondiale, împotriva indiferenţei românilor frustraţi acasă şi de dreptul de a privi la televizor, dacă nu eşti abonat Dolce – nu le-au dat prilejul danezelor să treacă la conducere. De-a lungul celor 60 de minute au fost doar patru egalităţi.

Cu 23 de secunde înainte de finalul partidei conduceam cu 27-26. Ungureanu apără o lovitură de la 7 metrii, dar mingea sare tot la adversare şi se mai acordă încă o lovitură de la 7 metrii pe care danezele n-o mai ratează, 27-27. Pornim la atac şi în ultima secundă, Dumnezeul nostru pare să fie mai puternic decât Dumnezeul lor, obţinem 7 metrii şi Cristina Neagu, cea care marcase din toate poziţiile posibile şi imposibile, îşi trimite torpila deviată inexplicabil de o forţă care prelungeşte cu câţiva milimetrii vârfurile degetelor portăriţei daneze.

Sala explodează şi meciul se prelungeşte nedrept cu două reprize suplimentare de câte cinci minute. Personal mi se pare că se rescrie un scenariu dement, peste puterile omeneşti de înţelegere. În prelungiri, danezele trec pentru prima dată la conducere 28-27. Părea să fie căderea. E greu să te ridici după ce ai căzut, numai că fetele noastre au crezut în ele.

Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!!!

O ultimă zvârcolire magnifică, pe viaţă şi pe moarte! Suntem egalaţi cu 5o de secunde înainte de final, 30-30. Mai sunt 10 secunde, 7, Cristina,  Brădeanu, Bugescu, Ada Nechita se înalţă, pluteşte, pluteşte şi mingea, atinge plasa, ultima secundă şi timpul se opreşte. Gata, s-a terminat! Am învins!

Vacarmul s-a stins.

În ţara bucuriei coboară tristetea, iar noi reînvăţăm să ne bucuram!

Pentru cine jucăm noi? Pentru noi!!!

Felicitări fetelor! Mulţumim

La multi ani Ioni

Anul Gusterelui

http://slide.ly/view/783168fc5673daf6140c42077e101252?utm_source=FB_ORGM_SHARE#

Spitalul de poezie

El e pacientul, bolnavul închipuit de Adrian Suciu şi echipa lui de la Direcţia 9. Cifra aia de pe frontispiciul aşezământului cultural în care s-a internat Poezia vie, spune mai mult despre spital, decât Lucian Vasilescu însuşi, care ne-a povestit experienţele sale din stagiul când gustase dreptul la sufragiul universal, pe timpurile celelalte, pentru a fi consemnate în fişa medicală la rubrica biografie personală.

Cu pasiune în glas şi acurateţe maximă în descriere, am fost seduşi de starea de emersiune, combinaţia nebunească dar plină de înţelepciune ce ţi-o pot da sedativele împreună cu votca rusească. Marea poezie se descreiera de o frumuseţe fantastică, goală în toată frenezia ei, pe holurile spitalului de semizei.

„Nu la Cenaclul de luni!”, a ţinut să precizeze profetul popular.

Ce senzaţii tari! Ce viziuni extreme, mai rar!

Aveam propriile mele observaţii, căci mă tratasem şi eu de oarece complicaţii şi slăbiciuni într-un LSM(Laborator de Sănătate Mintală în traducere), la Piteşti, unde pe vremea aia profesa ca stagiar prietenul meu Vlasie şi scria deja poveşti pentru Laboratorul spaţial.

Priviţi vă rog mâna dreaptă a lui Lucian Vasilescu din prima imagine. E o imagine de catalog, cu privirea intensă, concentrată. Prinde între degetele contorsionate proformă, anaforă transparentă. Pare un aerolog ce sapă aerul într-o mişcare fluientă şi asemeni unui pescar într-o lotcă, săvârşeşte minunea. Transformă apă de mare în votcă, fără excese, cât e necesar. Şi ne surprinde cu cea mai tare metaforă!

Au mai fost poeţi in spital şi s-a tratat poezia pe bune. S-au confirmat cele mai promiţătoare ospicii, scuzaţi, auspicii. Mai venim.

Lista incompletă a celor internaţi aseară

Tudor Gheorghe Calotescu, Valentin Busuioc, Ion Ion Ion, Sorin Lucaci, Dan Ioan Marta, Bogdan Stanescu, Simona Toma, Marius Dumitrescu, Irina Lazăr, Clara Mărgineanu, Adrian Parvu, Ileana Popescu Bâldea, Emil-Iulian Sude şi Ion Toma Ionescu. Au fost la datorie Directorul spitalului, Adrian Suciu precum şi stagiarii plus asistentele: Tudor Voicu, Alina Naiu, Cristina Berinde.

A bătut la uşă la un moment dat Nicolae Manolescu, dar n-a fost lăsat să intre ...

Truică, prinţul şi marea cufureală

Sincer m-aş bucura ca măcar un singur român aflat vremelnic la putere ce a avut în mâini borcanul cu miere, sau ar fi putut să-l aibă dacă ar fi vrut, nu şi-a băgat degetele murdare sau vreun rât, lustruit antiseptic cu ceară, în miere, până la gât.

Am încă în memorie instituţia televiziunilor la telejurnalul de seară, cum păzeau ursul cu camerele deschise, vorbeau de separaţia puterilor statului şi-i dădeau peste bot să nu iasă din bârlogul palatului de la Cotroceni, dintre vise, să ameninţe în nevrednicia lui integritatea borcanului cu compuşi meliferi de pe masa cinstiţilor mireni şi să încalce Doamne feri constituţia!

Mierea a stat pe masă doar la palatul Victoria sau la parlament, că evident acolo erau trântorii, marii masculi ai neamului albinesc, alde Ioan Oltean, Ioan Adam,  Viorel Hrebenciuc, care făceau istoria şi sugeau sugiuc. Un sugiuc mai special. Hocus pocus  şi se topea din borcan conţinutul floral.  Ce e drept bântuiau muştele, ditamai viespi şi mai plevuştele, bâzâiau ce bâzâiau, îşi luau tainul, pădurile de salcâm, câmpurile cu flori şi plecau.

Mărturisesc l-aş putea înţelege pe Truică, „umbra vocii Patriciei Caas”, mare cântăreaţă! El şi-a extras numai florile, nu strică el că a rămas mai puţină verdeaţă pe moşia prinţului Paul de Romania.

Şi la zece ani, după ce s-a consumat toată mierea, singurul vinovat pare să fie ursul. Nu şi-au uitat discursul televiziunile:

„Ursul a ştiut de la servicii jaful, l-a acoperit cu cearşaful şi a păstrat tăcerea! El e singurul vinovat că s-a terminat mierea şi nu s-a autosuspendat!”

Oare zece ani să fi stat degeaba? Mai ieşea la televizor, mai ameninţa, 

mie mi se părea că îşi făcea treaba constituţional, cum putea… 

(E trist că eşti băsist, autore!...Ce să fac, a rămas singura speranţă, 

trag nădejde „not to be smeared him more!”

În „epoca întunericului” cum a botezat-o marele ziarist Bogdan Chiriac, cum s-o fi schimbat din rădăcini justiţia, orbeşte? Şi-a băgat coada vreun drac? Înalta curte pascuieşte acum rechini. DNA-ul şi ANI nu existau. Lucrau cumva marţienii pe ultrascurte la proiect? Sau americanii ne-au pus pe tavă un concept expert americănesc:

„Aia care au furat miere să mănânce otavă şi să bea vin fiert în beciul domnesc!”

Plai balai - pamflete politice