La multi ani Cristina-Maria!

Azi e o zi specială, sărbătorim, pentru că fiica mea cea mare, e specială pentru cei care suntem familia ei şi o iubim!. LA MULTI ANI CRISTINA- MARIA! Îţi doresc să rămâi o luptătoare ca să poţi dărui cu nobleţe, după inima ta!

Cronica la Al cincilea...

Multumiri pentru profesionalismul lecturii, doamnei 
Mamier Angela Nache si pentru gazduire prietenului 
Florin Dochia!
 https://en.calameo.com/read/003821790f913dd01ea54?fbclid=IwAR3bYVZ_r2_CoGMD23vCsEjOMdde5dB_b3VLNyOBsafEVrtFaE3DPIPhiKI

O cronica in Urmuz

 ·

În acest număr semnează: Şerban Foarţă, Matei Vişniec, Liliana Popa, Mioara Bahna (Florina Isache), Angela Nache Mamier Angela Nache (Ion Toma Ionescu), Serghie Bucur (Dumitru Augustin Doman), Cristina Berinde (Marius Dumitrescu), Ică Sălişteanu (Emilian Marcu), Valentina Becart (Georgeta Muscă-Oană), Silvia Marinache, Oxana Gherman, Raluca Faraon, Mihaela Oancea, Emilia Amariei, Carmen Secere, Andreea Miu, Ana Mihăilescu, Costin Ghiban, Ioana Bojincă, Lucia Corina Păsărar, Valeriu Valegvi. Tălmăciri din: Deborah Paredez, Miroslav Sosoi, Tareq Samin, Danijela Trajković, Angela Dimcheva, Eillen Myles, Adam Fitzgerald, Nadejda Radeva, Valentin Leahu, realizate de: Florin Dochia, Mircea Dan Duţă, Nicoleta Crăete, Yvonne Foster
Ilustraţii: Titus Draghicescu

Multumiri!

https://en.calameo.com/read/003821790f913dd01ea54?fbclid=IwAR16RNkMF2yhSYiOg4aknbJinR3XwXJchILxR4h-jX_2RPFDw2Zk0xzYRZQ

Cronică de carte. Ceară și miere

Cronica volumului „Ceară și miere”, Editura Grinta, 2017

---

Ion Toma Ionescu este o prezență cât se poate de complexă și mai ales dinamică în peisajul literar românesc. Poet, prozator și cronicar, toate cu normă întreagă, el este prezent la mai toate evenimentele culturale majore, oferind uneori chiar iluzia ubicuității. Cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme „Ceară și miere”, a apărut la editura clujeană Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia Vie”, marcă înregistrată a Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă de poetul Adrian Suciu.

Volumul „Ceară și miere”, compus din două cicluri poetice, primul purtând titlul omonim al întregului, cel de-al doilea, denumit în spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi scriu despre patrie”, se prezintă ca un regal de poezie, oferind cititorului, de la început, până la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu metafore subtile și cu imagini poetice dintre cele mai rafinate.

• Mareste imaginea
•  

Ciclul „ceară și miere” începe cu o artă poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci însăși el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să prindă înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/ binecuvântându-le// cuvintele sunt ființe”.

O altfel de artă poetică se dovedește a fi și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”. Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus, poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea ce este mai uman cu putință.

De altfel, în poemele lui Ion Toma Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”, „fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă și certitudine.

O altă prezență constantă în lirica acestuia, o constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului, de o înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o parte fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci nedeslușita moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a flirta cu aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei : „nu-mi îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/ mă încălzeam la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale negresei// mă credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o negresă tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/ dansa din buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele de os.../ ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub piele.../ cu zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea ținându-se de stele mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.

În lupta sa cu moartea, care este de fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma Ionescu își ține aproape o seamă de aliați de nădejde, care sunt prietenii poeți. În paginile acestui volum, el dedică o serie de poeme, unor poeți- prieteni apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu, George Mihalcea, Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai frumos poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu: „vasilescul ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/ ca el/ și scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/ porți spre cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/ dumnealui/ fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/ într-o casă/ cu pereți”.

În cel de-al doilea ciclu poetic, „astăzi scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist – extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav, intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/ scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e 1 decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu fotografii/ de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste sânii goi// (...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații și fiii lor îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/ înfrunzind”.

Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere analizată critic, din punct de vedere stilistic sau estetic, deși nu duce lipsă nici de metafore puternice și nici nu trădează vreo lipsă de siguranță a penelului, cum ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind experiența de câteva decenii în arena literelor a autorului. Ea se vrea însă descoperită mai ales la nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va observa de bună seamă că poemele acestuia au deseori imaginea unor coloane, ca cea a infinitului, a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de versurile scurte dispuse ordonat unul sub celălalt, precum și diafanul dat de cuvintele folosite, atent selecționate dintre cele mai subtile și mai sublime cu putință, vorbesc de la sine despre tendința poetului spre transcendență, spre zbor, spre cer, spre acel tărâm magic și sacru, unde nicio taină nu va mai rămâne ascunsă.

Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne unul dintre seniorii poeziei românești contemporane, provocând cititorilor o reală plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.

Multumesc Romeo Aurelian Ilie!

Viaţa cu ale ei,

Aşa a fost ales să fie de obicei.

Bărbatul la semănat  
şi femeia la cules…
Între cele două,
viaţa cu ale ei,
închinând cruce
şi aşteptând 
să plouă
sau să se usuce...