Albastrii - Intalnire cu securitatea - Frica -

Simt cum se instaleazã în piept ghemul fricii. Se deşirã urcându-se ca un rug sub frunte şi-n ochi. Pulsul îsi accelereazã bãtãile. Mã smulg din somn hãituit. Snopi de raze stãruie sã strãpungã, strânsura pleoapelor. Sigur s-ar putea rostogolii risipindu-se pulsul în întunericul nopţii. Mã dor toţi muşchii, pisaţi centimetru cu centimetru în interiorul infernului.
Gãndesc simplu. Dacã ocolesc barajul instalat provizoriu în dreptul şcolii, în locul unde se-adunã cele trei vãi pe care se-ntinde satul, ca sã se verse liniştit spre soseaua naţionalã, înseamnã cã îmi rãmâne timp. De ce sunt aici, ce-am sperat? Oricum vor trece la urmãtorul pas, din casã în casã rãscolind, în aşteptarea ordinului.
Mã târãsc sã aprind lumina, mã liniştesc puţin şi scriu precipitat, pe un colt de paginã poate reuşesc sã prind şi sã-nnod firele. Cunosc odaia. In patul vecin un personaj feminin, cu ascendent asupra mea şi drag, stãpâneşte mult mai bine situaţia. Taţa, mãtuşã-mea murise de mult. Silueta ei de femeie tanãrã cum n-o apucasem, povestitã doar, era mult mai înaltã îmbrãcatã în negru. Se scurge afarã pe uşã şi ascultã un timp freamãtul pãdurii în mãrginea gardului.
Doar o pãrere. Cercetasem, nu era nimic. Trecuse primejdia , pierii şi nelegiuirea crimei, trãdarii, sau ce-o fi fiind. Imaginile de groazã dispãruserã, doar golul acelor clipe apãsau mut. Oare ce sãvârşisem? memoria surescitatã nu mã ajutã. Se-ntâmplã la fel. Voiam sã uit. Pastilele recomandate de medic, dupã saptãmâni de nesomn, parcã mã trãgeau într-un loc mâlos din care mã zbãteam sã ies simţind cã mã acoperã.
Când şi când, şobolonanul acela mare alb mã fixa mustrãtor de pe chiuveta din baie, dincolo de pragul realitãţii, alergat si omorãt din fericire de vecinul meu cumsecade cu un par într-o baltã de sange.
Scurtez drumul. O iau direct peste Priba pe lângã pãdure. In şosea ar trebuit sã treacã autobuzul. Stau în margine şi mi-l pot închipui plin de securişti cu pistoale pregãtite gata sã şteargã urmele. Mã trezesc fixand, o bucatã de hârtie împãturitã scãpatã pe jos, cât o carte de vizitã, pe care sunt scrise nume, şi al meu… Ce sã însemne? O pun în geantã. Dar dacã îmi verificã geanta, ce e cu numele meu. O strãng în pumn ghemotoc şi o arunc în iarbã, departe la coş.
Se vede autobuzul. Dacã nu opreşte? nici nu e staţie…Sau e plin cu hãitaşi… Urc. Doar câţiva cãlãtori pentru schimbul de noapte, obosiţi. Mã aşez pe bancã. Adorm

Foto /bucurenci.ro/wp-content/uploads/2008/12/frica.jpg