Stropi de viata. (Picaturi de sange)

11,45. Alexandru a intrat în operaţie de cinci minute. M-a sunat bunica lui şi soţia mea. Dumnezeu ştie? Se concentrează să repare ce a greşit? … Cum să fac să-i atrag cumva atenţia!? Bisturiul taie în carne vie. Inima mea e roşie. Ochii înţepeniţi îmi atârnă undeva deasupra mesei de operaţie. Urlu ca o fiară rănită pe dedesupt  şi nimeni nu-mi aude tăcerea. E cale lungă pâna-n Germania. Ai grijă doctore copilul ăsta e prinţul, bulgărele nostru de aur, dar e din carne. Doamne de ce nu  pot fi eu în locul lui, eu aş ştii, el nici măcar nu ştie.

Mă îcredinţez rugăciunii şi aştept. Timpul ăsta nu se mai urneşte.

12,30. Ce să fac acum? Cum să-i ascult respiraţia. După prima operaţie, n-am fost cu el să am grijă, şi-a pierdut cuvintele, abia de incepuse să le-nţeleagă rostul şi le-a pierdut; de durere, de singurătate, cine poate şti. N-a mai vorbit, se izolase cu totul în sine, dar după un timp am reluat legătura. Se uita la mine cu ochii lui mari şi senini şi vorbea cu ei, vorbea, vorbea şi eu intelegeam tot.

I-au rămas şi sunetele, doar ordinea lor s-a pierdut, sau poate si-au găsit o altă ordine pe care noi încă nu suntem în stare s-o pătrundem. Glasul lui ca un cântec de pasăre cristalin se antrenează parcă tot timpul, rostogolind sunetele care curg precum  susurul apei printre pietrele de munte.

Nu mai pot să scriu. Mă simt aiurea. Mama lui, fiica mea probabil acolo îşi frânge mâinile în neputinţă, la câţiva metrii de sala de operaţie…

Numai Dumnezeu…  trag nădejde că ştie, nu-l tulbur, îl las acolo să-l vegheze pe chirurg.

12,50. Eu văd acolo un pâlc de îngeri în halate albe, par mulţumiţi, concentraţi fiecare cu treaba lui. Par să stăpânească situaţia. De la 10…Ei ştiu ce fac…eu nu mai ştiu

Mă plimb prin casă de la un capăt la altul. Am deschis toate uşile aşteptând să vină Alex să le închidă în urma mea. Nu suportă uşi deschise şi lumină stinsă. Am luminile aprinse în toată casa. Pe la 10  s-a intrerupt currentul, un sfert de oră. Ce m-aş fi făcut acum fără lumină. Au venit lucrătorii jos la tablou si-au reparat-o.

Şi Alex a intrat în operaţie la 10. A fost Cristina un minut pe net şi mi-a spus. Nu vreau să fac legături.  E deja 13,05.

13,30. Am udat florile. Ce mai pot face?... Ultima lui operaţie a durat cinci ore şi jumătate. Acum sunt mai mult de trei. Privesc fix pe Messenger. Poate mai intră Cristina.

Cum poţi atâtea ore să ari cu plugul brazdă în carne vie sub globul acela mare şi roşu ce te izbeşte în moalele capului...

14,00. Mă plimb şi număr paşii. În panică pierd şirul, sunt la margine… Cum de mă pot plimba.  Ce lent e timpul 

14,30. Multumim domnule doctor Boemers!.... si lui Dumnezeu. Au venit vestile; sunt bune.