Se scrie poezie

 

Drum bun Mon Cher în Desiștea de lumină din Cer

 

Am împărțit amândoi cândva o cameră de hotel la Baia Mare, cu ocazia unui eveniment cultural dintre cele multe organizate de Ioan Romeo Roșiianu la e Creator. Părea că semănăm! El un uriaș modest, eu în oglindă, ceva mai mic…

La prima vedere, introvertit, sobru, sentențios, alegea să vorbească doar atunci cînd avea ceva de spus, și avea! În cele câteva ceasuri de conversat împreună cu abilitățile dumnealui de regizor și realizator TV, a reușit să mă facă și pe mine să vorbesc, și să par în oglindă ceva mai mare. Astfel ne-am cunoscut și ne-am bucurat de conexiune și întâmplare.

Aveam la mine o carte de eseuri, Tablete în alb și negru, i-am oferit-o și el a scris despree ea. Altădată, volumul meu de poezie Al cincilea anotimp, a luat un premiu și el era în juriu. A vorbit într-un laudațio liber despre carte și autor. Tocmai atunci ghinion a picat filmarea și n-au rămas nicăieri înregistrate cuvintele!

Poate că a fost mai bine! Mi s-a întâmplat o situație opusă când Gheorghe Tomozei a scris pentru coperta 4 a Pasărea ceții, placheta mea de debut, cuvinte laudative și nici acum n-am motive să fiu sigur că am meritat acele cuvinte. Am mai spus.

Timpul nu a fost darnic cu noi, ne-a intersectat doar de câteva ori, dar am continuat să ne citim. În 2021 Marian Ilea a luat premiul pentru proză al revistei Argeș, la Pitești. La eveniment fusesem invitat și eu. Mă pregătisem, neoficial din sală, mă simțeam dator, să-l surprind cu un laudațio de răspuns, meritat și din inimă. Din motive de boală n-am mai ajuns.

Au rămas cuvintele nerostite și nici acum împietrite n-am cum…

Drum bun Mon Cher în Desiștea de lumină din Cer!

Lectură la Cafenea

 

https://centrul-cultural-pitesti.ro/wp-content/uploads/2025/06/Cafe-06-25-rgb.pdf

Călătoresc prin timp răsfoind paginile recentului nr 6 al Cafenelei literare, ajutat de imaginea-copertă a revistei, reprezentând mecanismul unui ansamblu de roți dințate maximizat până la ultimul detaliu, adunat și multiplicat apoi ireal ca orologiu pe toate turnurile bătrânei Londre, până la pastișă, de parcă își găsiseră o nișă și făcuseră pactul să semneze contractul de angajare, fără mita și darul afferent, să fie toți și toate paznici la faruri evident.  

În aerul suspendat de nori pluteau amestecate vizionar, OZN-uri, diverse aerostate cu gaz încălzit, dirijabile colorate, libelule, fluturi în asfințit, poate și ciori, tot felul de alte zburătoare din universul planetar ce-și învârtesc mersul în alergare, după soare.

Jos în stradă ieșite la promenadă, mulțimile pestrițe de doamne cu pălării și rochii lungi, însoțite de domni curtenitori și timizi(nu le ajungi cu prăjina la nas când se află la volanul unor bolizi!), se pregăteau să intre în Cafenea.

Intru și eu cu Tora mea la braț. Îmi socotesc arginții și cu ochii minții mă regăsesc în barul Union cu niște domni alături. Am mai fost adunați împreună cândva, când eram niște tineri ratați.

La primele pagini avem imagini din călătoriile cu dirijabilul în Străinezia lui GHEORGHE TOMOZEI. Îi datorăm toți cei despre care vreau să fac aici vorbire câte ceva, lui Tomozei! Și-i mulțumim CLEOPATREI LORINȚIU că ni la readus în amintire pe Prințul Tom.

Între noi și el numai 12-15 ani, doar că mutase la Pitești într-un fel, Turnul Eiffel, și plantase între meri și pruni să stai la umbră vara, și câțiva platani mai înalți. Tineri cum eram funcționam în CT(Casa Tineretului), bieți nebuni albaștri în Cenaclul Ion Minulescu. Ca vecini săream gardul, culegeam prune din pruni și visam Nichita Stănescu. Tom ne privea pe geam.

“Du-te ROTARU Lui DAN și ia poezii de la copiii ăștia să le publicăm în revistă!”

Răsfoiesc în continuare în CAFENEA, sume de Polemici.

CHRISTIAN W. SCHENK. Apostolii zburători ai Literaturii sau cine plătește când scriitorul își plimbă genialitatea prin lume.

JEAN DUMITRAȘCU. Generația 60. Tiberiu Utan, scriitorul student moscovit, a dat ochii cu Stalin.

Și Jean e de-al nostru, congener important, chiar dacă n-am băut împreună vinul, el a rămas cu clasicii la Cenaclul Liviu Rebreanu din Palatul Culturii. Dincolo de Kant și de Viața și opera lui Vladimir Streinu Jean rămâne cel care a luptat și a întemeiat Filarmonica, de-i stă la picioare tot orașul.

Urmează ADRIAN DINU RACHIERU. Calea și adevărul lui Victor și o proză de GABRIEL KLIMOWICS. Apoi o cronică de roman scurtă și densa a LILIANEI RUS și ȘERBAN CODRIN DENK 80.”Ceea ce te cutremură şi te face, orbeşte şi pe muteşte, să te izbeşti de un trunchi de măr pădureţ, cu ghimpi şi cioturi, încât, cu mâinile în cap, te râd şi ciorile, iar tu înjuri cu totul nepotrivit dinaintea solemnităţii păsăreşti a momentului”.

Și apare Virgil Diaconu la pagina 3, șeful acestei reviste minunate și prietenul meu cu întrebările lui.

„Haide frate să facem împreună o revistă!” Obținuse el într-o clădire de birouri lângă Piața Mare la revoluție, de la primărie, o încăpere. „Hai cu literatura la putere!” Și nu prea  găsea scriitori. Asta era înainte de Cafenea.

Cine mi-a răscolit manuscrisele,

aceste scrisori de dragoste pentru nimeni,

pe care le scriu încă de la începuturi,

de parcă aș scrie cartea Facerea?

Și din cana cu apă cine a băut?

Cred că se întâmplă ceva peste puterile mele...

Vederea mi se tulbură, gândurile se întorc din lume acasă.

Ele, care au locuit în palatele Domnului

și la pieptul Prințesei, se întorc acasă.

Se întorc în camera de lucru, în scriptorium,

unde vor sta alături de toate visurile

și rătăcirile care m-au consacrat...

El e întâiul cavaler și va rămâne primul Cavaler al mesei rotunde din Cafeneaua lui.

Desigur, eu îmi fac veacul

între cartea Facerea și clinchetul râsului tău...

Eu sunt un clopot de bronz care vibrează când îl atingi,

eu sunt un clopot care vorbește...

Ia-mă în brațe și ascunde-mă bine –

a spus poetul care a scris cartea Facerea, ia-mă în brațe...

Urmează singuraticul MARIAN BARBU(pag 4). Un alt cavaler eu îi spun Enigma, pentru că brusc după ce mi-a scris cronici elogioase de guștere l-am pierdut ca prieten pe facebook, folosind tăcerea celei de-a optsprezecea literă, sigma, din alfabetul grecesc...

a descifra hieroglifele deocamdată pasagere

ale acestor plecări și întoarceri

și întoarceri plecări cu un capăt în vis,

cu un capăt în moarte

comprimând refugii într-un labirint

de nestrăbătut până la capăt -

popasuri și așteptări, simulacrul unui somn adânc

pentru a îmblânzi durerea primei lovituri

de corn sau labe cu gheare

sau mușcătura gurii cu colți

a necunoscutei jivine care pândește

întreruperea citirilor rostite inutil

de-a-ndoaselea ca o privire adâncă peste umăr

într-o inutilă și sângeroasă clipă de grație

în care cobor și rostesc fără să rostesc

aud fără să aud și mi se pare că văd

mereu pentru ultima oară.

 

La pagina 19 apare cât o rază de soare după ploaie, din of, un alt prieten filosof pe care nu l-am văzut de mult, dornic să-l ascult lecturez. Încă plouă. STAND-UP PHILOSOPHY 89. TITUS MAXUS.

 A „Acolo jos este mult loc” – sau cum au învățat atomii să râdă de Platon. Doamnelor și domnilor, filozofi ai CAFENELELOR, inițiați ai supermarketurilor și mistici ai metroului...

Am o întrebare simplă: vi s-a întâmplat vreodată să vă simțiți foarte mici?

Nu emoțional, ci fizic… ca și cum, în mijlocul universului, sunteți mai puțin importanți decât un fir de praf pe cotorul unei cărți uitate în bibliotecă? ”

M-am bucurat la maximus să-l regăsesc

Am să cobor aici. Mai sunt multe capcane să nu credeți cumva că efortul meu a fost doar să vă amăgesc și în fond să vă oblig să vă întâlniți cu Tora. Stația de la pagina 28 e mai departe!

Publicat în Acolada

 Surpriza Acoladei. Încă una din Nopțile romanului Ferma gușterelui. Mulțumiri Radu Ulmeanu!

POVESTE

 

De obicei de Rusalii,
la începutul verii,
ne lăsam pradă
plăcerii
cu toți,
bunici, părinți
și nepoți,
arși de vii
la malul mării;
se știe
pe plajă la Eforie.

Postez ca dovadă
poze de sezon.
(Aici 2014),
Le-am aflat în Nikon
sub un strat
de zăpadă.

Anul ăsta
n-am sare pe piele,
mărturie
că am înfruntat
în lumină de miere
valurile.
E drept am mai stins
cîte-o bere!...

Ochii însă
n-au mai cuprins
suficient malurile,
căutând dinadins
pe mână moartă,
nuduri de iele
sau belele...

Nu vă pot spune
ce culoare se poartă
la șnur
și ce sutien
la umbrele...
Astea sunt
pierderile mele
planificate.

N-am putut frunzări
plaja fierbinte.
Nikon-ul a stat cuminte
sub pază.
N-am stârnit ascunzișuri
de frază,
n-am cojit
coaja fructului
frenetic și rebel...
M-am desprins
de bună voie
din vraja
triunghiului isoscel.

Am avut treabă!
Un motiv suficient de bun
să prind în obiectiv
TOCELE
nepoților mei
ce zburau
ca niște rachete
evident către alte planete.

Să fie zbor!

O cafea cu Tora la Cafeneaua lui Virgil

 Mulțumiri Virgil Diaconu!

https://centrul-cultural-pitesti.ro/wp-content/uploads/2025/06/Cafe-06-25-rgb.pdf

EXTRATERESTRUL MITICĂ

 

Pământul e brăzdat de canale misterioase ascunse în miezul lui de negura timpului. Poți avea surpriza, intrând într-o peșteră undeva în Giorgia, să te trezești, urmărind luminița  de la capătul tunelului, în Egipt sub o piramidă. Sau în canalele subterane dedesubtul Mexicului.

          Structurile artificiale, lasă deschisă poarta de intrare către civilizațiile de demult, sau către civilizațiile interplanetare, poposite o vreme în tranziție cosmică în interiorul planetei albastre. Extratereștrii soseau numai noaptea în farfuriile lor zburătoare şi intrau în pământ, să nu-i vadă băștinașii care puteau crede că-i aproape sfârșitul lumii şi se instaurează Apocalipsa.

          Şi dacă din întâmplare vreun cercetător curios descoperea în catacombe vreo fosilă ciudată, obiecte stranii, sau vreun mecanism de neînțeles, se declara zonă interzisă şi armata federală sau armata roșie, după caz, lua în stăpânire locul minat

          Totuși lumea tunelurilor, pasajelor şi grotelor subterane, a dezvoltat o ramură specială a științei numită spelestologia. O grupare din cele mai active în domeniu își are sediul la Leningrad, “Mișcarea spelestologică din Leningrad”,  abreviat în limba rusă LSP. Azi rușii abreviază războaie hibride ilogice prin canale vide ascunse.

          M-am luminat dintr-o dată şi nu mi-a fost greu să fac legăturile, citind materialul documentar de pe net şi gândindu-mă la Liga Profesionistă de Fotbal. LPF-ul nostru vis a vis LSP.  După modelul ăsta a creat Mitică Dragomir, spelefotbalogia lui. Ce canale subterane construise el cu aprobarea lui Sandu Mircea prin anii 1990 - 2014 de la Bistrița la Cluj şi mai departe la București! Cum se făceau schimburile în catacombe şi circulau valizele cu bani, de la unii la alții, civilizat, fără să le vadă lumea. Iar tricourile de campioni, ajungeau în ultima clipă cu elicopterul, la vedere, pe stadion, odată cu trofeul pe care se încrusta acolo în fața tribunelor numele campioanei, ca să vadă prostimea că nu se fac mișmașuri.

          Şi a venit Becalii cu valiza lui. El a trimis-o cu Maybachul, nu prin fundul grădinii, sfidând canalele oculte ca un Cavaler al luminii.

         Ce vremuri, ce oameni domnule și ce tablete scriam eu prin 2013 la mine pe blog!

06.06 2013

Suav anapoda

 

Mă aflam

într-o complicată

eroare, listând

încă de la început

o erată, pentru

o lucrare

neredactată...

Concret,

înălțasem un zmeu

de carton

să pot recepționa

sau emite mesajul

sincron,

cu Dumnezeu...

Dar n-am știut

să strunesc

curenții de aer,

să fac corecțiile,

pentru că vântul

mă încăierase

din toate direcțiile.

Acul busolei,

cel cu dreapta cale,

parcă turbase

sub cadran,

rotindu-se bezmetic

precum elicea

unui aeroplan...

(una

lume

din cartier

ar zice,

că elice,

doar

la elicopter!...).

Mișcarea elicei

îmi răsucise brațul

– una cu sfoara zmeului –

în lațul

nodului gordian

spânzurat

deasupra capului.

Eram într-un

comic de situație

ca Mălăele actorul

la Dineul cu proști

când pălăria împinsă

cu piciorul

i-a aterizat pe cap

La fel și zmeul meu

– parașută mută –

în loc să-şi fixeze deschis

fața la soarele,

să recepteze

mesajele cifrate

din Paradis,

a confundat raiul

şi s-a trântit de pământ

cu fața la spatele,

amintindu-și

că iadul

i-a promis

nestematele...

Nu te supăra frate,

da şi răsadul

de roșii, se tăvălește

întâi în bălegar şi noroi

şi abia mai apoi

slujește

lumina în altar!...

Imagini Festivalul de zmeie Timișoara Kites

DURERI DE GENUNCHI

 

La ediția din acest an a BOOKFESTULUI am fost într-o singură zi, sâmbătă, numai două trei ore într-un exces asumat, “îngenuncheat” de o mică problemă de sănătate, trăgând nădejde că printre sutele de mii de cărți înșirate ordonat pe standuri, voi da cumva și de urma Gușterilor mei. Mizam mai mult pe Editura HOFFMAN care mi-a publicat prin mărinimia domnului Andy Barcan recentul roman de anul acesta, Ferma gușterilor. Tot dânsul îmi publicase mai înainte și Tobârlanii, și Casa roșie. N-am găsit niciodată, nici ocazia și nici cuvintele potrivite să-i mulțumesc îndeajuns. Ar fi fost un prilej!

Personajele romanelor mele pomenite mai sus sunt reale, au trăit și au căpătat sens și poate un strop de magie în gândirea autorului și circulă acum libere de colo până colo, cu sau fără vreun scop, în paginile celor trei cărți, precum gușterii pe coasta Văii Pribei când eram copil, fără să țină seamă nici de coperți și nici de hărți.

Vinovat de confuzie este fără îndoială Florin Dochia, prietenul meu pe care-l invoc uneori, cel care și-a pus amprenta personală, prin eleganță și stil la vedere, îmbrăcând coperțile în straie de gală. El le-a conceput pe toate trei. Și cum este de când lumea dacă ai chei sau prinzi porțile deschise, nu rămâi la vise răsfoind filele cu povești, ieși în stradă, urmezi mulțimile și într-o grămadă ordonată ajungi la BOOKFEST. Te rătăcești printre reclame, îți blestemi zilele de atâtea SCENE, CRIME, DRAME, mers pe jos la pas, BOOKZONE, BUKLET, HUMANITAS, TREI, POLIROM, RAO, EIKON, Paralela 45, cauți să înțelegi cine ești tu în univers...

Unde e Hoffmanul frate, că dacă știam îmi puneam opinci!? În rest Florine să mă ierți, daca nu aveam coperți nu mai căutam gușteri verzi pe pereți!

Am găsit Hoffmanul până la urmă, am găsit și Ferma Gușterilor, numai pe Domnul Andy Barcan nu l-am găsit! Am aflat când am ajuns acasă că era acolo. După ce că sunt șchiop mai sunt și chior!

*

BUNICUL TOBÂRLAN

(poezie care se pliază pe situație cu final deschis) 

Bunicul Tobârlan,

dinspre partea tatei,

avea un picior beteag şi baston.

Căzuse în grădina Dumitrei,

galanton,

la un an după ce împlinise 75,

urcat de dragul ei

să-i culeagă floare

din tei.

 

Dumitra, de tânără

fusese bună prietenă

cu bunica Lina...

Frumoase amândouă(!)

şi multe inimi au frânt

chicotind împreună

și povestindu-și

una alteia

aventurile.

 

Până ce Lina

i-a destăinuit

ca o proastă, într-o seară...

(Cum își face viața împletiturile!...),

așezate pe bancă

sub teiul din grădina

Dumitrei de peste drum,

că Mitică vrea

s-o ceară de nevastă.

 

Odată de pe fruntea

Dumitrei nori neguroși

au străpuns cerul

ce se înstela liniștit!

Și fulgere au țâșnit

din ochii ei frumoși!...

Avea pentru Mitică

Tobârlan un plan,

gândul ei ascuns.

 

Cu bunicul însurat,

Dumitra a păstrat legăturile

de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat...

Cum să lași fructul copt, necules!

Și, la timp potrivit

când bunica Lina rămânea grea

și slavă cerului a rămas des,

născând zece prunci

dintre care au trăit opt),

 

Cum spuneam,

la timp potrivit

li s-au împletit de-atunci

nu doar gândurile,

ci s-au înnodat

şi niscaiva rânduri-rânduri

de legături ascunse,

pe care le știa

toată Valea Pribei.

 

Probabil le aflase și teiul,

fragil la suflet și sensibil.

El ce să zică și cum să tacă?...

Nu s-a opus când Dumnezeu

a rupt o cracă

de sub picioarele

lui Mitică,

pedepsindu-i

călcătura strâmbă.

 

De la un timp(am 76!),

anii sunt tot mai grei...

Simt că mă junghie

şi pe mine genunchii,

s-au betegit şi ai mei

de când am început să înțeleg

buchea lumii

cu adâncimile ei

nepătrunse...

 

Pe femeile care şi-au cuibărit

în inima mea

gânduri ascunse,

indiferent că erau Ana,

Gena, Adriana. Lorena,

Lia sau Miruna,

le-am numit pe toate Maria,

ca şi cum ar fi fost una,

şi... m-am ferit să mă urc în tei.

 

Cu junghiul şi mintea de-acum,

nu mai sunt sigur

că atunci am judecat corect!

Îndoiala e tot mai mare!...

La ce bun a fost să respect

cele zece porunci,

să țin post şi să nu mă urc în tei

să culeg floare pentru

mai multe femei...

 

dacă genunchiul oricum mă doare?...

 

Întrebarea e, punem fără rost cazul;

Gușterele meu, ăsta e necazul

NU s-a născut Anacondă!

Iar domnul Andy dacă ar fi fost cu o blondă

cu siguranță că l-aș fi văzut!...

Satul

 

Satul părăsit pe trei sferturi

coboară de pe munte

de o parte şi de alta

a drumeagului rupt de viitură.

 

Nicăieri glasuri de copii.

Casele înseși, îngenuncheate,

par fantome cu ziduri

şi acoperișuri sparte.

 

Doar ploaia şi vântul

își mai găsesc refugiul

sub mormanele de cărămizi

acoperite cu șiță.

 

De mirare cum totuși  

au rămas oarecum in picioare

casele, după ce sufletele

s-au băjenit!...

 

Urnindu-se la deal greu

către cimitir, cu numele

încrustate șters

pe răbojul crucilor

 

Și la vale de-a rostogolul,

către oraș sau altă zare

deschisă, cu numele

încrustate nicăieri.”

Notă. Aceasta nu este o poezie ci un text rupt, nu din Tobârlanii cum s-ar putea crede, ci din Dosarul Albaștrii...

Îmi place

Comentează

Distribuie