Se afișează postările cu eticheta "TOBARLANII". Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta "TOBARLANII". Afișați toate postările

marți, 31 martie 2009

GICA

“Eu sunt două cu amândouă maică.” (Ce-o fi vrând să spună ?...)”He-hei sunt multe,o să scriu eu şi cartea noastră, cu toată viţa în ea.”
De mult complotasem cu Dan, fratimiu pe care viaţa îl făcuse istoric,dar pe care eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem o dată pe mătuşămea Gica,comunista,cea care în tinereţea ei ratase propunerea de măritiş(prea mult, ajunseseră doar la întâlniri ,nu l-a plăcut) a Ceauşescului,s-o prindem deci în zi de poveste.Era momentul, şi Dan, mă tot înghiontea pe sub masă,ca să apăs butonul de înregistrare .De unde să-l iau,n-aveam nici casetofon, nimic. Am luat un pix şi-am început să notez, ce prindeam,fragmente.
“Ionel şi Nicu erau pe front,pontonieri.Gogu ăl mai mare dintre fraţi,tot pe front şef tehnic la aviaţie.Toma, taicătu, cel mai mic dintre băieţi,pe front la transmisiuni.Tăticu, luat, cu boii din curte cu căruţă cu tot,căra alimentele printre gloanţele rătăcite în spatele frontului. Noi fetele,patru zălude, rămăsesem cu mămica acasă;ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu,mici toţi.
Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate,Gogu,speriat parcă de gând, mi-a zis:
_ Eu n-am timp,tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu,la casa aia mare din gura Trivălii,o şti că ţi-am arătat-o. Te descurci,nu pleci de acolo până nu dă telefon maresalului şi auzi tu cu urechile tale, “vezi că vine o fată…” şi pleci la Bucureşti. Măcar unul să se întoarcă acasă, că aşa nu se mai poate.
Si m-am dus la Antonescu mamă,ţărăncuţă,m-a luat în braţe,m-a pupat,aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a venit acasă, pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu caruţa cu boi .Niste boi mari vineţi cu coarne uriaşe.
-Îi ştiu ,i-am prins şi eu copil fiind, n-am mai văzut asemenea coarne ,pe unul î-l chema Priam,celălalt ...
-Vânătu,au trăit mult mamă,i-a luat colectivu…
Când l-am vazut pe tăticu intrat în curte am izbucnit în plans şi mândră i-am zis “tăticule eu te-am adus”…M-a luat în braţe,”Biserica mătii!, tu ai să ajungi bine când vei fi mare.”

joi, 8 ianuarie 2009

2.DUMITRA

La 74 de ani , căzut din tei unde urcase să-i culeagă floare Dumitrei, tatamare şi-a adăugat,la imaginea cu mustaţă înspicată,iţari şi camaşă lungă de in - bastonul.
Să te ferească sfântul de Cristoşi şi Dumnezei,dar mai ales de bastonul zburătăcit în câmpul cu roşii,din lunca Argeşului, când dădeam atacul. Că doar nu roşiile ne interesau pe noi nepoţii, cu vitele la păscut prin zăvoi, ci vălimărencele,cu poalele-n brău,scăpate din covergă şi alergând prin varză ca nişte canguri în călduri, să nu le desluşim chipul şi să ajungă sa treacă râul dincolo, în Valea Mărului. Tatamare mijea pe sub mustaţă si totdeauna ţintea cu bastonul mult pe lângă noi, să nu strice bietele zarzavaturi.

Dumitra? Să fi fost o femeie frumoasă la viaţa ei,fără bărbat nu ştiu din ce pricini,aşezată cu casa pe Valea Pribei, înaintea Linei.
Lina era bunica,neam bun de popi, bogată,răbdătoare,bolnavă aşteptând, mai spre fundul văii. Aşa se explică jumătatea de an în care bunicul nu ajungea acasă decât la sărbători,să-şi schimbe straiele pentru biserică.
De la răsaduri şi până la recoltă,coverga din luncă impletită meşteşugit din crengi,cu patul în ţăruşi infipţi direct în pământ,cu sarică de aşternut şi cu vălimărencele nu doar mână de lucru,coverga aceea era libertatea lui. Admir cu invidie şi-acum, ca atunci, încărcătura de stele şi gânduri din nopţile lui singur cu veşnicia.
Am avut prilejul în câteva rânduri, să ma întind în patul din covergă, precum şi inerent de-a lungul vieţii, în alte nenumarate paturi de lux,confortabile ,somptuoase.Acele scânduri tari au rămas în memoria oaselor mele crude ca si cum aş fi odihnit într-un pat de uriaş .
Poate de aceea în rarele incursiuni pe Valea Pribei ,când Dumitra ieşea în poartă şi drumul bunicului nu se mai vărsa până în fundul văii,gândeam, că aşa se cuvine la uriaşi.

1.TOBARLANII - inceput de roman

În Merişani,satul de baştină al copilăriei mele,bunicul meu nu-şi purta numele, dorind probabil să si-l ferească de poreclă. In şapte sate,sau şaptezeci,extinzând demersul - nicăieri şi nimeni, nu ştiu a mai fi fost poreclit, pe uliţele prafuite ale începutului şi până aproape de sfârşit secol trecut - Tobârlan. Doamne ce nume viguros,cât orgoliu, razvrătire şi nedumerire totodată, uşor ruşinată pentru noi nepoţii, strigaţi mai târziu ai lui Tobârlan ,fără ca numele noastre adevărate,rostite doar în catalog, să catadicsească a fi acceptate întregi de comunitatea locului.Aflaţi faţă în faţă,sătenii îi ziceau nea Mitică,înfricoşaţi de poreclă.
Crescându-mi volumul lecturilor şi aria cunoaşterii,doar Ţopârlan mi s-a părut ,recunosc în timp, înrudit ca nume ,dar, ca o rudă scăpătată şi de ruşine.Niciodată adus la masă cu noi Tobârlanii.
O secvenţă,mi-aduc aminte, la optzeci si ceva de ani, în biserică, tatamare l-a scos afară de barbă, pe preot - cu care se înfruntase tot timpul, de-a turcii şi românii,hoţii şi vardiştii,purcele şi ţurci ce-or fi fost, pe coclaurii copilăriei lor,păna mai tărziu în politică, liberali şi conservatori - pentru că popa se grăbea, şi sărise din slujbă, „grijania lui de ţap logodit”!