Protest pe Facebook

Fiica mea protestează pe Facebook. E o stare de revoltă a unui părinte care luptă lângă copilul ei Alexandru, cu toate puterile de care dispune sa-l scoată din Ţaranimănui - Autismul.

Sunt sigur că va reuşi pentru că armele ei sunt încărcate cu credinţă şi dragoste de mamă. Dar oare statul, guvernanţii, societatea, nu sunt responsabilităţi împarţite, ei sunt spectatori, ei ce împart aplauze, sunt doar arbitrii?

            Domnilor autişti, ştie cineva care sunt costurile terapiei?! Şi nu numai costurile...

Protest

"Simt atâta nedreptate fata de tinerii autişti…si nimeni nu-mi poate contesta sentimentele, pentru că le traiesc în fiecare zi. Facebook-ul e plin de like-uri şi propagandă pe teme autiste. Mai nou, in presa au început să scrie despre lumea lor. Se organizează marşuri şi discuţii în aer liber. De ce oameni buni tocmai acum? De ce?

De ce trebuie să aşteptăm să ne spună alţii ce trebuie să simţim? Cu ce suntem mai buni, în normalitatea noastră, daca nu suntem în stare să ne deschidem sufletul şi să vedem dincolo de trup, să căutăm în inima lor, în mintea lor. Ataţia adolescenţi pierduţi pentru că societatea i-a marginalizat…

Acum o săptămâna, eram în Braşov. Mă îndreptam cu Alex spre Piaţa Sfatului. Cu cât ne apropiam, cu atât creştea în volum muzica unor tineri. Mi-am amintit că era ziua conştientizării autismului. L-am lasat pe Alex lângă bunici si m-am indeptat spre colţul albastru. Doua mese cu pliante, un panou cu desene înşirate, cateva mame care stateau de vorba. Dar, între toţi, am remarcat un tânăr. Se legăna într-un ritm atât de familiar mie. Batea din palme şi încerca să păstreze ritmul. Chiar se descurca bine. Numai unii trecători, întorceau capul, murmurau ceva numai de ei ştiut si treceau mai departe.

M-am întors la Alex, îl priveam şi-mi spuneam că va fi bine. Cu coada ochiului urmăream tânărul cum işi continuă ritmul, nestingherit de privirile curioase. Alex va fi bine, el mai are timp. El ne are pe noi, mami şi tati, pe bunici, pe matuşici si unchi, pe veri. Şi NU-L vom lăsa pradă societaţii."
http://www.facebook.com/profile.php?id=100000298023528#!/profile.php?id=100000332112485

Povestea poveştilor. O întâmplare cu Amza Pelea

Pe 7 aprilie, adică azi ar fi împlinit 80 de ani. S-a născut la 07 aprilie 1931. Să fie zâmbetul luminos al Marelui Amza Pelea cel care ne-a lipsit în vremuirile din urmă de nu mai ştim bucuriile, râsul homeric, valorile, farmecul adevăratei vieţi !?...

Aseară în faţa Teatrului Al Davila din Piteşti un amic mi-a povestit o întâmplare de demult cu Amza, având privilegiul să-i fie împărtşită direct de sursă, printre rotocoale groase de fum, într-un spaţiu de hotel la Argeşelul, lângă Casa Armatei, unde-şi odihnea oasele înainte de spectacol, maestrul.

Era student Amza la I.A.T.C. venise din vacanţă cu plasele încărcate, deabi să le duci, cu cârnaţi şi slănină şi toate cele porceşti, cu zaibăr de Băileşti şi-un kil de ţuică. Stătea pe bancă în Cişmigiu, îşi pierduse(vânduse) căminul. Unde să se ducă? Şi-l zării pe Petre. Dumnezeu l-a trimis, fiul popii din Băileşti, unul cât o pălugă, slab, cu pardesiul pâna-n pământ, negru ca sutana tătâne-său fluturând, venea agale pe alee. Era şi el student, la A.S.E.

- Amzo, aş bea o bere! Hai cu mine la Cireşica!

- Stai colea pe bancă , că am zaibăr, ţuică...

- Păstrează-le, bem bere.

După beri, plecară spre locunţa lui Petre, nu departe. Dădură colţul, o casă mare, înaltă, veche.

- Intrăm prin spate!  O scară exterioară, de fier ducea într-un pod cu un perete deschis să putem numă ra stelele, cum e fânarul la ţară. Înăuntru coşuri, multe coşuri prin care se scurgea fumul înţepau  acoperişul. Era cald oarecum. Petre avea o lanternă mare şi lumânări în jur, dar nu făcea risipă că era scump.

- Ai pături şi tot ce-ţi trebuie. Pentru nevoi, valiza.(...) Şi-mi arătă ceva mai departe, un fel de cufăr destul de mare închis ermetic. N-am înţeles la-nceput.

- La o nevoie, dacă nu e treabă mare, vezi şi tu, te dai mai încolo după un stâlp.

Nu era rău la Petre, până-ntr-o seară când s-a umplut valiza. N-aveam încotro, trebuia deversată. Bine că Dâmboviţa era aproape. Am tras oţârică de valiză, deh, că mâncasem tot porcul.

Numai n-apucarăm să ne tragem sufletul pe mal şi să dăm roată cu ochiul, că şi

apăru ca din senin miliţianul călare.

            - Stai nu mişca! Haideţi la secţie! Luaţi cufărul şi mergeţi în faţa mea!

Cufărul greu. Bietul, ce-o fi crezut că furasem, era sigur c-a dat lovitura. Deja-şi benoclase suplimentul de table pe umăr.

Până să vină şeful, înauntru cald, începuse să cam miroase. Noi tremuram ca varga, ne şi vedeam la zdup. A venit şeful, i-am povestit de-a fir a păr toată tarăşenia. Răbdător ne-a ascultat până la capăt.

- Haralambie, întocmeşte formele! şi încruntat către noi:
- De acum înainte aici va fi casa voastră.

Am locuit acolo până la absolvire, eram în ultimul an. A fost bine. Am băut cu şefu, ne-am distrat. Om!

            L-am pierdut, ale vieţii. După mulţi ani la Iaşi, turnasem „Mihai Viteazul”, la masa festivă m-am auzit strigat:

            - Amza! ... În spatele meu colonelul, „şeful”. Ne-am luat în braţe. Ne-am adus aminte. Am râs homeric.

            - Eu răspund de voi...de buna organizare.

Am vrut să mă ridic să fac linişte şi să povestesc la toată masa povestea cufărului, ca pe vremuri, hâtru, Ion Creangă, o altă poveste, dar m-a oprit:

- Lasă cufărul Amzo, fuseşi Mihai Viteazu , ce dracului!

Aud ca va primi o stea, pe pamant, o are de mult in cer.

Numai de bine Maestre acolo unde eşti!

Weekend cu Babele in Bucegi

Oamenii de la telecabină încercaseră de mai multe ori să coboare câinele din vârful muntelui, dar nu reuşiseră. Era un ciobănesc falnic cu misiune clar înstăpânită să păzească Babele. Vântul mătura rece culmea Bucegilor si n-avea de gând încă să permită topirea zăpezii. Ici-colo, peticele grăbite de pământ negru estompau pâlpâirea curajoasă a brânduşelor.

Îi aduceau de mancare turiştii, dar se baza mai mult pe cei care funcţionau în staţie. Era ultima cursă de coborâre. Ne-a  privit în tăcere până ce ne-am urnit, suspendaţi. S-a întors agale cu vântul pieptiş urcând către Babe.

Leoaică tânără la premii

Azi, de ziua poetului Nichita Stănescu, s-au înmânat merituoasele premii în Concursul de poezie „ Leoaică tânără iubirea.” Inainte de orice comentariu să dezvăluim numele câştigătorilor:

• Premiul I                                           Livia Roşca                    Bucuresti
• Premiul II                                         Andreea Teliban             Suceava
• Premiul III                                        Denis Otay                     Suceava
• Mentiune I                                        Mihai Amaradia              Motru
• Mentiune II                                       Iulia Matei                      Cluj
• Premiul revistei Cafeneaua Literara   Bianca Dan                     Deva
•                                                         Corina Ciuca                  Bucuresti
• Premiul revistei Arges                       Crista Bîlciu                    Bucureşti

Juriul concursului în alcătuirea: Virgil Diaconu, Liliana Rus şi Denisa Popescu a

avut o misiune grea să aleagă dintre cei 44 de concurenţi, pe cei mai buni. Impresia generală este că nu au greşit. Iar în discuţiile de după festivitate, cei prezenţi au căzut de acord că a fost cea mai reuşită ediţie, atât ca organizare, dar mai ales ca valoare a materialului poetic. Felicitări concurenţilor dar şi Centrului Cultural patronul de facto al evenimentului.

Wiki Leaks - Leacurile lui Wiki. Cu ţiganca la ginecolog

Leacurile au şi ele povestea lor. Ea vine cu banca de date din străfundurile mitice ale memoriei. Doar că percepţia noastră este cumva greşită pentru că întotdeauna omul într-o profundă eroare gnoseologică, s-a avut în vedere numai pe el. Să nu divagăm preţios şi pretenţios, mai bine să rupem pisica din rădăcinile ei genetice. Invariabil acestea, (rădăcinile) ne fac să subiectivăm aprecierile stării de fapt.

Şi ca să ne rezumăm în teritoriul strict mioritic, la percepţia greşită instaurată nedrept, vom purcede doar la două exemple. Deocamdată să pronunţăm: muşeţel şi Ştefan cel Mare.

Ciudată împerechere, cum ar zice un prieten al meu, are stranietatea unui principiu estetic al canonului.

Stefan cel Mare deci, a semănat în istorie descăpăţăni turcesti, biserici şi prunci. Uriaş de-ancălare şi, mărunţel călcând pragul Vrâncioaiei să-l doftoricească de răni.

Muşeţelul, Matricaria recutita, romaniţa, românica prin Transilvania, o plantă erbacee. Ce-a semănat?...  Ce răni a vindecat de-a lungul veacurilor?...

          Leacurile au şi ele povestea lor. Poate mai presus de poveştile oamenilor.

Cele adevărate.(Coada calului, coada şoricelului, limba oii sau planta aia cu ţiganca la ginecolog). Culese în bucheţele şi inmănuncheate pe raft, sunt scoase cu grjă la vremuri de boală, după un rost bine ştiut cum făcea Vrâncioaia.

          A venit şi Wiki de câteva zile, din vorbă-n vorbă cu CIAiurile ei. Le-a fiert pe toate într-un singur cazan şi ne dă cu ceaşca  să ne vindece. Aliniaţi pe un şir, fudulind urechile, noi romanii, căscăm gura.