Îngerul l-a strigat

Ascult, dincolo de fereastră, verdele dintre mine şi cer fremătând liniştit. Razele astrului zilei nu îndrăznesc să tulbure răsuflarea  agăţată de frunze a îngerului. O singură trompetă din galeria Rapidului, în faţă, tace încremenită, iar în urma ei se mişcă aliniat convoiul frumoşilor nebuni traversând orşul. Ca  sărutul fecioarei de câmpie, un murmur ne-a uimit pe toţi; cum că dinspre Brăila azi noapte  pădurea de salcâmi înfloriti s-a smuls din rădăcini şi-a pornit bezmetică spre Bucureşti. În urma ei caii sălbatici  împing  vârtejuri de praf rostogolind gorgane ca nişte bulgări uriaşi de zăpadă.

Suit într-o luntre cu două lopeţi de frasin, Fănuş trece vâslind dincolo,  continuînd să ne-nveţe că vinul alb, rece şi gratis e cel mai bun!

"Dialog în Babilon cu Virgil Diaconu" sau "Pe Trivalea Descărtăritului"

Sfarsitul lumii s-a amânat pentru luna octombrie. Hei, aşa da!  În sfârşit o dată rezonabilă, chiar dacă nu mai e atât de riguros stabilită. La 89 de ani, bietul pastor american  poate şi el avea pierderi de glorie, n-a mai riscat o dată fixă din cutremurata dumisale memorie. Altfel devine treaba acum; te poţi pregăti creştineşte, se sparge mustul ăl nou, pui de o împărtăşanie, te cureţi la trup, îti scri testamentul literar şi memoriile albastre ca metodă de terapie, nu laşi aşa harurile în voia hazardului.

Ai timp berechet, în contextul literaturii moderne, vie, să te războieşti dacă vrei cu rechinii generaţiei 80, tu o biată lebădă, dacă tot s-a tras linie de sosire. Te poţi revoca centrului lor de putere dându-ţi demisia de la post-modernism. Lasă-i  în oglinzile lor aburite să-şi înalţe "Nimic"-ul frumos, ei au ce pierde când vine dricul.

“ Săracule de albastru ai rămas verde! un condei duşmănos fără glas.”

 Deunăzi,  îmi zicea abil la exerciţiile de simulare ale sfârşitului,  prietenul meu Virgil pe Trivalea Descărtăritului...

Calul troian 2 - Zilele Pitestiului

Al doilea eveniment, la care am participat joi 19 mai în cadrul Zilelor Piteştiului, a stat sub semnul prospeţimii culorilor şi tinereţii veşnice. Şi, tot Centrul cultural a fost cel care ne-a povestit pe simeze, că lumea copiilor este cu totul surprinzătoare.
         Două grupe de elevi din clasa a zecea de la liceul de artă, coordonaţi cu mult suflet şi har de profesorii lor, pictorii Ion Pantilie si Daniel Preduţ şi-au deschis tezaurul de comori, ca să ne lase să pătrundem cu respiraţia ochiului întretăiată, tainiţele încântătoarei lumini. Nu am răbdare acum să potrivesc cuvintele îndeajuns, şi, ca să nu impietez _ las imaginile să vorbească singure:

                 Deie Dumnezeu să nu mai fie privită cultura ca un cal troian!

Calul troian la Pitesti

                                                                                      Ne împodobim zilele participând la manifestări care ne luminează, din când în când spiritul, oferindu-ne gratuit pastile de oxigen. La două astfel de întâmplări fericite am participat azi, uitând de griji, de politică şi de televizor. Se întâmplă des în ultima vreme, semn că Piteştiul nu e un oraş adormit şi că în el mai sunt oameni optimişti ce gândesc pentru viitor.

Ca să nu risipesc cuvintele, la orele prânzului, într-o sală neîncăpătoare a Centrului cultural, revista Argeş, după o chibzuinţă matură (cred si eu, dacă nici la 45 de ani, atunci când!!!...) şi-a împărţit premiile, alegând trei nume solide care au contat şi contează în continuare în literatura romana: Dumitru Radu Popescu, Leo Butnaru şi Adrian Alui Gheorghe. Comiţătorii de laudaţio, adica: Nicolae Oprea, Augustin Doman şi Mircea Bârsilă au reliefat, nici nu le-a fost prea greu, meritele premianţilor. De amintit ca pe un lucru bun, grupul de studente ovaţionându-l pe Bârsilă, după ce acesta şi-a încheiat discursul; dovadă că îşi iubesc profesorul. Nimic rău în asta că doar nu e director la FMI.

Primăria a ţinut să decerneze diplome, meritat, tuturor redactorilor-şefi ai revistei prezenţi în sală: Mihai Diaconescu, Sergiu I Nicolaescu, Jean Dumitraşcu şi actualului redactor-şef, Augustin Doman.

           Gheorghe Tomozei, încă supărat pe cei de la revistă pentru procesul cu iz financiar inventat, n-a vrut să coboare din cer să ia diploma.        

           Dintre răspunsurile de mulţumire, ca să nu lungesc, în notă proprie cu ochii rătăciţi la studentele lui Bârsilă, DRP-ul  şi-a imaginat că participipă la un concurs de miss, cam al treilea după socotelile sale. La primul, Adam i-a pus panglicuţa cu frunză Evei, a premiat-o cu mărul şi _ s-a dărâmat raiul. La al doilea, grecii au venit cu calul troian(nu ca pe vremea noastră cu găleţi de plastic), i-au dat toate voturile Elenei şi _ s-a dărâmat cetatea Troiei. Iar acum la al treilea, încurcat DRP-ul necunoscând locurile, se pierduse puţin, până când i-a sărit în ajutor Sergiu I Nicolaescu în logica lucrurilor, arătând-o pe doamna viceprimar _ ca să se dărâme nu de-alta şi Centrul cultural.

Să vină Manole, fără licitaţie, prin încredinţare directă cu meşterii lui mari, calfe şi zidari, să ridice o cladire-naltă cum n-a mai fost altă, să fie loc şi pentru Uniunea Scriitorilor.

Chiar a fost un eveniment frumos de zilele Piteştiului.

Despre cel de-al doilea, s-o lăsăm pe mâine că s-a făcut târziu.

Convenţia Democratică de weekend.“Ţară, ţară vrem ostaşi!”

Duminică în ziua Convenţiei am evadat din Bucureşti şi am tras o fugă la Mamaia lui Mazăre, în fieful opoziţiei. Moderaţie pe plajă. Şi totuşi, destulă lume trădase recitalul PDL-ist de la televizor _ pentru soarele cel adevărat. Şi, atacurile la baionetă în bătălia fratricidă _ dansului pescăruşilor şi rostogolirii imperturbabile, relaxante a valurilor. Abia de mă instalasem, întinzând cearşaful şi deversând de la bun început, ca să mă asigur, din recipientul de plastic într-un pahar din acelasi material _ lichidul de înalt spirit, nebotezat, căruia lumea cunoscătoare îi zice tărie, şi, un autobuz, strecurat el ştie cum pe sensuri interzise, cu roţile scrâşnind în nisip îşi deschise larg uşile direct din frână, la circa 10 metri de unde mă aflam.

Izbucniră glasuri nestăpânite de copii şi un mol în mişcare, bine organizat nu se mai opri până-n terenul de ţintă, adicătelea în apa mării limpede, pe care o testasem personal cu câteva clipe mai înainte, satisfăcut că e mai puţin rece decât berea  nevestimii. Se încinse pe loc o bătaie spumoasă cu stropi, iar câţiva combatanţi mai curajoşi se-aruncară în valuri pe de-antregul, pentru o scaldă rapidă şi spontană în optimism, într-o atmosferă generală de satis-facţie motivată de faptul că s-a oprit desigur, recesiunea. Mă şi întrebam cum de nu apare conducătorul? Să-i laşi aşa liberi, lipsiţi de busolă, nişte puşti băieţi şi fete zăpăciţi în zburdălnicia lor, ce n-aveau cum să numere mai mult de două clase  peste cele ale broaştei, care şi la malul mării tot patru  are.

Contrariat o zăresc într-un final. Ea. Blondă. Pas lent, graţios, alură sportivă totuşi, pe deplin mulţumită de efectul razelor ultraviolete ce-i lumina faţa

- Gata copii, suficient! Era diriga. O înconjurară ascultători pregătiţi să-i soarbă de pe buzele-i fragede adevărurile împărtăşite cu francheţe. Toată numai zâmbet. Doar către seară la televizor am mai putut savura la fel, o secvenţă de artă pură, când Băsescu descins la Convenţia Democratică a PDL, a smuls aplauze unanime unei săli învrăjbite, învingând cu puterea dragostei,  însângerata ură

Mai departe mi s-a aburit geamul ochelarilor în minte. Să fi fost de la soarele prea fierbinte? De la paharul cu tărie de caracter, fără gheaţă? N-aş putea spune precis, nu se mai discerne în film realitatea, de vis.

Oricum, s-a declanşat la un moment dat, la un semn al dirigii pe plajă, jocul acela educativ-patriotic pe acordurile imnului Verde înrourat: “Ţară, ţară vrem ostaşi!” Ochiul meu larg închis, începu să distingă înmugurind fiorul iubirii printre perechile înlănţuite aleatoriu de marinar. Lena Udrişte, mai blondă ca niciodată de fericire, servea din ciocolata lui Pleaşcă. Ancuţa(Boagioaica), sprintenă, alerga ca pe autostradă de mână cu Baconschi, gândind la voturile diasporei. Roberta se pierduse în infinitul alfa pe linia susţinătorilor lui Boc, Sulfina se aşezase băţoasă în nisip, direct pe spate, dar nimerise ceva tare de la marmura lui Videanu. Doar Raluca fată de oraş, părea înbufnată în rochiţa ei elegantă de la “Dansez pentru tine”, şi sta retrasă mai într-o margine.

_ Eu vreau prinţ nu vreau ostaş! Toată lumea la televizor scanda cu diriga în cor:

_  Ofticata!Ofticata!

Mai pe-nserat, m-am trezit oarecum. Încă se mai auzeau, înfundat, glasurile copiilor:

_ Ţară ţară vrem ostaşi!

_ Pe cine? pe cine?

_ Pe mine! Pe mine!

_ Tot tu?... Bă ăla micu, mâine să vii cu tactu la şcoală!...