În instrumentarul poetului, cuvintele sunt ca nişte
actori. Ei/ele, pot îmbrăca hainele împăratului sau pot merge la bal în
pantofii Cenuşăresei, te pot învîrti în ritmul constant al valsului, sau te pot
pierde privindu-te în ochi, în dansul senzual al seducţiei – salsa, la mare modă
acum prin cluburi selecte. Important e doar visul, mişcat de regizor, împingând
aerul cu o baghetă înaripată, ca o libelulă de argint.
Uneori, actorii iau în stăpânire întreaga scenă şi li
se pare că sunt geniali, spre disperata încântare a maestrului de ceremonii: “Aş
fi vrut ca toate cuvintele să asculte de mine/ Acum ascult de toate cuvintele/ Ca
un cîine bătut merg în urma lor/ Din cînd în cînd/ Îmi dau peste bot/ Scot scrîşnete, scot
urlete,/ Ele se amuză. se întărîtă/ Ca muieruştile care au prins un satyr bătrîn/
Şi îl chinuie, îi aţîţă simţurile/
(Poetul bătrîn îşi declamă faima)
Moartea unui om care îi citea poeziile, îi
prilejuieşte autorului consideraţiuni filozofice, se
simte vinovat că i-a întreţinut acestuia iluziile. Nu, poezia nu “pompează
sînge în întregul univers”! La căpătîiul mortului, este împlinită dovada, că “poeţii
nu pot face transplant de suflete”.
“ E
adevărat, am spus eu/ (şi l-a dus cu vorba făcându-l să creadă că
e bogat)/
poezia e luxul săracilor/ pentru că orice om îşi poate permite un răsărit de
lună,/ o furtună de stele,/ sub ploaia de vară sărăcia e amanta/ care îşi turteşte sfîrcurile/ pe limba oricărui muritor;/ îmbrăţişările nu-i
lasă pe oameni să se strîngă de gît;/ Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii
vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura;/ (Poetul bătrîn îşi declamă faima (2))
O anume părere de rău, înstăpâneşte deşertul prin care
autorul cutreieră ţara poeţilor: “(– Într-o zi unul dintre noi a spus un vis pe
care nu-l/ visase cu adevărat,/ ceilalţi
l-au apostrofat pentru că recunoscuseră falsul./ Visul nevisat are ceva care îl trădează, e ca
mierea/ falsificată,/ făcută din zahăr ordinar) Iar în contrapondere: (într-o
noapte am întrebat bicisnicul corcoduş:/ corcoduşule, poţi să descrii chipul
lui Dumnezeu?/ Da, spuse el. Şi înflori. Ispita
Nici Dumnezeu nu pare mulţumit. ”în atelierul Său Dumnezeu face/
oameni
oameni oameni oameni/ oameni oameni oameni/ îi încearcă/ îi ciocăneşte cu degetul/
îi miroase îi gustă/ din cînd în cînd/ se-aude
tunetul vocii:/ nici ăsta nu e cel/ pe
care îl aştept/ mai încerc/ mai încerc/…..Au ieşit casele pe stradă/ două câte
două,/ două cîte trei,/ borţoase gata să
lepede pe caldarîm/ pruncii îmbătrîniţi la urgenţă,/ storşi de viaţă, morţi
doar atât cât să-i ia eternitatea/ în seamă”.La vie n’est que pour connaisseurs
Şi nici lui Adrian Alui Gheorghe nu-i plac; “(oamenii
aceştia din telenovela Ta, Doamne)/ toţi trag cablurile televizorului după ei”.
Fire romantică, are în schimb nostalgia vremurilor de
mult apuse: “Doamne cît de bine era pe-atunci?/ Brutarul cocea pîine;/
Croitorul făcea haine pe măsură;/ Pantofarul făcea pantofi care zburau
vrăjiţi;/ Grădinarul planta tufe de flori ale căror lujeri se rupeau/ sub
greutatea mierii;/ Zidarul făcea ziduri care apărau perfect definitul/ de
marele inamic care/ stă ascuns, de veacuri, în nedefinit./ Ziua venea cu o
indicibilă plăcere./ Luna se căţăra pe munţi sveltă–/ un atlet al zeilor gata
oricând să arunce săgeata în căpriorul rătăcit.”Cum a dispărut oraşul grecesc Cnossos
sau poetul bătrîn îşi declamă faima.
Întreaga carte e o curgere lină. Greu te poţi opri din
lectură şi simţi că te îmbogăţeşti subit. Harul poetului te luminează simplu şi
onest: “Am crezut mereu că tot combinând/ literele şi cuvintele într-o zi/
hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/ să facă pulberile astea de viaţă
să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nu degeaba cuvîntul e ca o
cheie pierdută/ ….s-au tras linii între oameni/ în speranţa că la intersecţia
tuturor/ e punctul care să soarbă nevolnicia/ dar oamenii putrezeau în
picioare/ nu apucai să uneşti două trupuri/ cu o linie foşnitoare/ că deja altă
lume împingea cu umărul/ bucata de cer din dreptul soarelui/….Am cîntărit am
măsurat distanţele dintre cuvinte./ Am descoperit resturile de la conceperea
ideii/ bucăţi de piatră şi bucăţi de carne/ resturi de la conceperea rîsului şi
plînsului/ resturi de la crearea morţii – închipuieşteţi!/ am deschis drumuri
şi am închis porţi/ pluteau pe nouri zimţii unor pleoape/ care-au văzut o
lacrimă de-aproape/ în care zac corăbii scufundate/ şi am descoperit, Doamne!,/
că punctul sub care zace nodul fiinţei/ şi nodul pulberilor/ e în Piatra
Neamţ/ o mică localitate de frontieră/ a civilizaţiilor/ (închipuieşte-ţi)
/aici am învăţat că zădărnicia e un deal/ care scîrţîie din toate balamalele/
şi o ploaie care face poze/ trece drept artist şi oamenii îi zîmbesc/…. Sînt
paznicul ploii./ Nesuferită fervoare; o văd ţopăind în ferestre/ atît de
asemănător dansului bărbaţilor/ în jurul femeii care naşte carne/ carne,/
carne, carne…!” Paznicul ploii
Se pare că până la urmă, în atelierul Său, acolo sus,
la Piatra Neamţ Dumnezeu a nimerit şi un poet adevărat şi ca să nu–l scape din
ochi la făcut Paznicul ploii.
