Tezaurul Romaniei - film document

La o aniversare

Alexandru a făcut 8 ani. Cine a mai călcat pragul  acestui blog, ştie povestea lui Alexandru. Nu vreau să vorbesc azi despre autism. Încă am convingerea că mahrama blestemului absurd, se va rupe cumva întru neclintirea de stâncă a voinţei părinţilor şi puterea fără margini a lui Dumnezeu. Altfel la ce bun credinţa, ca o liană agăţătoare aruncată cerului, la ce bun ştiinţa, iscodind taina miracolului! Ne-ar rămâne doar patimile, întunericul şi neputinţa. E mult mai mult în secvenţa ce ni se dă scrisă, într-o viaţă de om.

Chipul luminos al nepotului meu, glasul lui curat şi limpede, te străpunge cu nedisimulată mirare că tu, nu poţi vorbi simplu şi direct ca el. Ce-ţi vor fi trebuind cuvintele acelea întortocheate, lungi, când sunetele scurte dintr-o singură suflare sunt suficient a gândi! Când dintr-o singură privire îţi poate citi sufletul!

El ne-a primit deja în lumea lui. Greutatea e la noi să-i gasim cheia potrivită lumii complicate în care trăim.

Azi funerariile lui Whitney Houston

Un cortegiu de îngeri în uniforme albe aliniaţi în spatele utilajului de dezăpezire înaintează obosiţi şi muţi lopătând în viforniţa care suflă năpraznic.

Lama plugului taie carnea zăpezii şi nu musteşte sângele, creşte carnea la loc.

S-a umplut cu linişte glasul sfâşietor al lui Whitney împrăştiind continuu, precum tulumba uriaşă, zăpada în cer.

Acum ştiu, sinuciderea păsărilor, simţind dinainte izvorul încremenind.

Milioane de ţurţuri de gheaţă străpung precum suliţi vântul şi el nu-şi poate ostoii zbuciumul ca o fiară rănită.

Şi mării i-au îngheţat valurile. Ce glas se mai poate întrece cu valurile mării!?

Acum ştiu, moartea albă, ce crud eşti Doamne! 

Moartea albă precum carii i-au măcinat trupul de abanos.

Îmblânzirea cârlanilor

        Foto: biz.ro

         Ideia cu opoziţia  constipată, mi-a venit stând pe tron în poziţia normală, originară, cu genunchii la gură, ca pruncul în burta mâne-sii şi sforţând cumva ieşirea la capătul tunelului prin care abia de se strecuraseră sub presiune, răsuflate, viziunile preşedintelui.

Calea dialogului era blocată. Se pare că muşchii abdominali ai puterii, dezvoltaţi în sălile de forţă supravegheate de camerele video ale paparazzilor lui Capatos,  puneau presiune intestină pe biata opoziţie obeză, lipsită de mişcare de când cu greva parlamentară.

Greu de obţinut consensul cunoscând aceste date, iar tratatul fiscal nu căpăta substanţă neavând susţinere în spatele uşilor închise. Efortul se putea fâsâii jalnic în faţa Europei

          Până la urmă salvarea a venit de la Năstase, mare maestru în arta compromisului, recunoscut specialist în laxative. El a propus, lunecos cum îl ştim, că opoziţia ar putea deveni mai elastică cu ceva genoflexiuni şi elemente de gimnastică, cu condiţia ca, musai Roberta să  le fie instructor.

De urmărit dacă Roberta va folosi biciuşca, la numărarea şi îmblănzirea cârlanilor!

Priveliştile scribului

Priveliştile scribului. Note de lectură

Destul de rar ajung întro biserică, astfel că îmi rămâne uimirea neatinsă, întreagă, să primească şi să cerceteze în flacăra vie a lumânărilor clipa trecută in veşnicie, sub privirile îngăduitoare ale sfinţilor, adăstând în icoane veghetori la săvârşirea curăţeniei şi primenirii vrednice sufletului.

Mi se întâmplă să redeschid cartea bunului meu prieten Aurel Sibiceanu Priveliştile scribului (Editura Tiparg 2007), să rătăcesc în paginile ei fremătătoare ca-ntr-un regat binecuvântat al poeziei.

Am Descălecat(pg5):

„Deodată am ajuns/ pe ţărmul Mării după ce/ i-au smerit în văzduh de cuvinte/ pe toţi _ pe barbari pe cerşetori şi po hoţi./”... „Călări, cu săbiile la brâu, au  intrat/ în apele mării şi Marea au curs pe săbii.../ ”O pasăre îngână mlădierea ferigei,/ un om urcă piscul umbrei sale,/ un copac rătăcea în calea furnicilior!/ Liberă ţară, strălucitor chivot cu lacrimi!/”

Să fie Despre Învinşi (pg6)vorbirea, în taina în care pătrund sfielnic?

„Despre iarbă nu se mai ştie nimic!/ În cetate au intrat armate/obosite de rănile învinşilor,/ de făptura lor împărţită/ la greieri şi adieri./ Netrebnice ale învinşilor femei/ dacă frumuseţea lor nu ar scoate/ avutul Pustiei din ochiul războinic!/ Şi învinşii _ zac în lumina coclită/ a unui ban de aramă, abia cumpărând/ cu suflarea o măsură de mei!/ Orbul îi aşteaptă-n răscruci/ cu labirintul palmei sale,/ cu un cântec despre strălucirea armelor/ şi a nemaivăzutelor vremuri./ Ce fel de oameni vor să fie liberi?/ Muri-vom şi fi-vom liberi?/ Facă-se voia Ta, Cel din toţi vecii/ şi în tot locul!/”

Răsfoiesc mai departe cu febra celui pe care nici boala nu-l părăseşte:

„Cu Pasărea Paradisului pe un umăr,/cu Pasărea Flamingo pe celălalt.../ Doamne zilele noastre-s purtate de fluturi,/  pre Domnul însoţindu-L/ În liniştea grădinei Ghethsimani! Şi pe când noi lucram/ la graţia unor cuvinte/ o parte din lume se pregăteşte de muţenie,/ pe fierul de glorii rugina nu află popas,/ ruina ne sprijine casele./”

Cuvintele se aşează la locul lor ales, ca firele de nisip cernute de vânturi potolite într-o înserare ruginită a deşertului:

„Era linişte!/ Doar gleznelee tale se auzeau venind încet,/ca o răsuflare de bour în steme/” Despina(pg15)

Dar dansul nu e al nisipului, Logodna(pg 16) e fluidă, ca lucirea vie a Agatei:

„Trec râuri pe lângă ei/ şi tot nu părăsesc apele/ acelea subţiri, subţiri.../ şi gleznele sunt uşoare, uşoare,/ şi trec peste Marea, peste mare.../

Sau în altă parte:

„Prin miere trec făpturile noastre:/ răspântii ale sălbăticiunilor,/ letopiseţe de aer, adieri.../ Şi am plâns uneori(pg 17)

Iubirea nu e o ceremonie străină, ea e vie şi se împlineşte după o lungă călătorie.

„Femeie, Marie/ Cât e noaptea de mare ţi-aud glezna/ cum trece iar pe la mine prin vie./ Pasărea tinerţii mai cântă prin ramuri,/ pribegirea m-a scăpat de chingă şi hamuri./ Umbăm iar amândoi/ prin Minunata Grădină./ Când e soare, când e ceaţă,/ când foşneşte sângele în noi.../...şi la focul nou început/ cărăm nou nouţe scântei/”

Scribul însă nu-şi poate trăda orgoliile, îndoiala, întrebările eliberează versuri de o simplitate memorabilă:

 „Din trupul ei a rămas doar un pergament ceresc!/ Orb să fi fost şi tot aş fi citit această înserare/ cu pleoapele strânse din iazuri şi lespezi,/ aceată înserare care întrece mătasea de opiu şi spini./ Şi cum cetesc cereştile slove, uit de cele în care/ am stat mai mult scrib decât cruntul bărbat./ Mătăsurile dimineţii pun stăpânire pe mine,/ mă învăluie cu ameţitoare melancolii,/ îmi pun o fructă neştiută în ramuri./ Pentru ea tremur, pentru ea merg mai departe...”Asuprit de vedenii (pg 19)

După atâtea dealuri şi văi, ostoit, stors de vlagă se aşează-n odihnă:

„E ceasul blând al înserării!/ Stau pe o colină-n care/ oasele-mi au să-mi adoarmă/ toată calea mea de om./ Prin aer trec lăcuste:/ primele scântei ale nopţii care va, cum şi altădată,/ să pună-n ceruri/ stele, sori...”Descrierea liniştii(pg 27)

Dar timpul îi grăbeşte nerăbdarea:

 „Ajung la tufa de mentă, azurul ei/ îmi face ochii mai limpezi,/ văd iasomia cum creşte-n „omătul de raze”,/ parcă-i o cămaşă de fecioară,/ sub care sânu-i, slujit de frumuseţe,/ se întrece cu minunea din mere.” O minunată călătorie (pg 30).

Iubite cititor, eu nu explic, nu am un punct de vedere critic, nu mă lansez în disertaţii savante, unduitoare sau spumoase ca valul dezrădăcinat al mării, eu doar păşec îngândurat prin pădurea fermecată în urma scribului, la umbra copacilor, aşezându-mă cu el în iarbă, la Cină (pg 32).

„Pâine şi apă _/ semne ale unei cărţi de pământ, hotare ale unui regat/ glorios ca seara acesta/ uşor amăruie şi amintindu-ţi/ că noaptea va să-ţi pună pe faţă un sarcofag de barbare ghicitori./....Seara se înavuţeşte mai mult/ şi scânteie, făpturi din alte lumi ,/ pe mahrama întunericului ţese un om/ cărându-şi bătrânele-i oase/ în prăpăstii de omăt.”

Va trebui să mă opresc, stimulat de prăpastia de omăt de afară, tentaţia priveliştilor minuţios explorate m-ar face să citez toată cartea cu ghilimele mele nevrednice.

„Cineva decât vorbele mele mai drept,/ mai drept decât lancea, coboară pe trestii -/este un şir de furnici!/”... Întoarcere (pg 48)

Nu pot încheia fără un Rozariu(pg 38) în care poetul îşi mărturiseşte taina începutului:

„În timp ce mama mă năştea, singură şi înmiresmată/ de durere, cântecul tânăr al tatălui meu hălăduia/ nestingherit printre pietre colorate, atinse de/ păstrăvii argintii/”

„Vâslind pieziş”, cum frumos îl prezenta Marian Barbu, criticul de casa al Cafenelei literare, undeva, cu o mie de ani în urmă _ poetul Aurel Sibiceanu mi-a oferit în arşiţa acestor zile de iarnă, bucuria unei sărbători, clipa veşniciei în care scribul a încondeiat smerit privelişti hieratice.

„O, Doamne, vânt înghesuit e sângele meu,

într-un deşert de nisipuri viclene,

a pietrei tărie de-o pun în cuvânt

tăria se pierde ca-n ape o hoardă de mrene”

Pitesti, 15 februarie 2012, Ion Toma Ionescu