Miracolul de ziua şaptea

             Nu am ajuns ieri cum era prevăzut la Amsterdam pentru că s-a ivit o mică problemă. Claudia şi Martin au acceptat să meargă şi ei cu noi probabil ca să nu ne lase singuri pradă tentaţiilor. Se zice că în cosmopolitul oraş poţi schimba polul plăcerilor oriunde pe strada viselor unde creşte iarba, doar că trebuie să fi atent când schimbi marfa, poate intra şi polul pierzaniei în acelaşi preţ. Ne-am dat seama numărându-ne, cu ajutorul fiicei mele Cristina, la bază profesor de matematică, măcar că nu a făcut Hardware-ul ci doar Universitatea Bucureşti, că legile olandeze nu sunt întratât de permisive ca să ne accepte şapte, prea multe miracole, într-o singură maşină.

          Inutil! Suntem de neoprit. Beculeţul inginerului Laurenţiu era deja aprins şi a plecat cu Martin să cumpere o maşină de la colţul străzii. Aici totul e atât de simplu! Nu vă spun cât a costat. Dacă o adaugă şi pe ea la mulţimea de cadouri pe care le-am primit? Nu m-aş mira, la inima lor mare! In România vom avea de stabilit preţul corect. Oricum el va creşte firesc, adăugându-se valoarea sentimentală dincolo de alte taxe. Cristina l-a simţit deja prea înflcărat, dar îşi va lua cu siguranţă măsurile cuvenite de temporizare, cum o ştiu eu.

          A trecut totuşi timpul. Înţelegeţi de ce nu am mai ajuns în Amsterdam. O vom face azi.

          Claudia ne-a propus un loc apropiat, 50 km, demn de a fi vizitat, cu un nume frumos şi romantic în traducere, ce prin însăşi rezonanţa sa dă frâu liber imaginaţiei. Spinul mărului. Apeldoorn. Cu siguranţă locul îşi are povestea lui de dragoste pe care spinii şi rangul nu au putut-o oprii. Probabil cu mult mai veche decât frumosul castel al reginei Wilhelmina, înconjurat de grădinile sale. Nikonul vă va dezvălui câte ceva
           Pe bună dreptate locului i se spune The Versailles of the North.

     
Ma opresc trebuie sa plecam.

Mi-a intrat apă-n pantof.Apă din Marea Nordului. A şasea zi.

             Oricât mi-aş dori, nu am timp azi de aventuri stilistice sau mai ştiu eu ce găselniţe de comunicare. De aceea am să folosesc cea mai simplă şi directă oportunitate, de când lumea a căpătat o oarecare anvergură tehnologică şi anume, am să las pur şi simplu Nikonul să vorbească.

          E bine ca părerile mele bulversate să ia puţină distanţă, să se mai sedimenteze, să-şi ia rezerva necesară de timp până să coboare într-o perspectivă rezonabilă ca să deceleze raţional cumva, transmiterea în public a spaimei că noi acasă nu trăim pe aceeaşi planetă.

            De fapt lucrurile sunt mult mai complicate şi nu e timp de analiză. Cum să vă spun aseară am ajuns de la Haga, târziu în Zwolle, centrul de-acum de comandă al aventurilor mele şi urmează să decolăm pe autostradă spre Amsterdam în câteva minute.

          Alex are joi ultima şedinţă de terapie şi va trebui să treacă o lună până revenim la o altă serie de trei şedinţe. După încă o lună Paula Bartolomeus va veni la Bucureşti. Am reuşit să strecor şi o informaţie utilă pentru cei de-acasă.