Scandalos de aproape
de Biserica Sfântul Nicolae, coborând din centru de la Madame Tussaud pe nişte
străduţe strâmte cu un farmec aparte şi urmărind cap-compas o cupolă uriaşă şi
nişte turnuri, pe malul stâng al canalului!
Tot jucându-ne cu Nikonul, am zărit
două femei grase, dezbrăcate, libere de oprelişti, ce ne făceau semne să ne
apropiem din vitrina unei clădiri cochete. Nu se distingea prin nimic faţă de
celelalte.In jur toate erau la
fel.
Aceleaşi ferestre mari şi fără perdele în cadrul cărora se mişcau languros
mesalinele. Un semn vizibil ne avertiza că e interzis fotografiatul.
Cu siguranţă Cristina, fără să ne
prevină, introdusese în traseu şi Cartierul roşu. Întâlnisem în drum o maşină a
poliţiei şi încă doi poliţişti per pedes plimbându-se alene printre grupurile
de turişti, aşa că nu am riscat să facem poze. Gusturile nu se discută, dar
exemplarele din vitrină băteau la ochi de departe că au folosit la viaţa lor
prea mult bicicleta.
Apropos de biciclete, credinţa mea
este că în Babilonul zilelor noastre care este cu siguranţă Amsterdamul,
bicicleta a rămas semnul pământului. Invadaţi de turiştii din toată lumea – nu
m-aş fi mirat dacă dădeam nas în nas cu extratereştrii pe străzile aglomerate
şi zgomotoase, sau bântuind cu vaporaşele prin canalele navigabile – singura
modalitate de recunoaştere ce le-a rămas este mersul pe bicicletă şi ca să nu
se lase cuceriţi îşi afirmă prezenţa pe roţi, în trafic sau în furnicarele
parcărilor de biciclete.
Dar nici turiştii nu stau, chemaţi de
tentaţia drogurilor vin mereu, fără număr, bântuie străzile pietruite cu cărămizi,
îşi consumă iluziile, aruncă peturile în canale şi mucurile ţigărilor pe jos,
lăsând în urmă semnele civilizaţiei de
unde provin. Unii dintre ei încearcă şi bicicletele, părăsite, sprijinite de
ziduri într-o stare jalnică. Pentru olandez obiectul e doar util şi nu necesită
o îngrijire specială. Dacă bicicleta lui a dispărut, caută cu siguranţă alta în
jur.
Totuşi pentru un străin bicicleta mi
se pare mai periculoasă decât drogurile.
După ce am reuşit să parcăm maşina
undeva în faţa monumentalei Gări Centrale, am făcut un tur pe canale cu vaporaşul.
La început Alex a fost reticent, dar s-a acomodat destul de repede făcând cu mâna
vaporaşelor vechi, încremenite la mal şi întrebuinţate ca locuinţă, de unde
primea invariabil răspunsul deschis al originalilor locatari.
La un anumit moment, clădirile
colorate, vechi, unele dintre ele odihnind de veacuri pe piloni, s-au dat la o
parte deschizându-se larg orizontul către Marea Nordului. Câteva clădiri
moderne, spectaculoase, intrate adânc în apa golfului, spărgeau orizontul cu
linii curajoase dovadă că olandezii nu au obosit.
Am revenit în port către seară, pe roţi,
să admirăm panorama şi evident să imortalizăm cu Nikonul
