Dumitra din cer

 

          Cu Dumnezeu a purtat negocieri mai multe zile şi nopţi la rând. Vine vorba, zile şi nopţi; nici urmă de noapte în împărăţia luminii. Iscodea cu privirea ageră să înţeleagă cum merg acolo lucrurile. Când şi-a îndreptat oasele, s-a simţit de parcă atunci ieşise din covergă în aerul proaspăi al dimineţii, cu umbra rămasă în patul lui bătut în ţăruşi. 
           A căutat cerul deasupra, se mai întâmpla câte-odată să mulţumească Celui Drept la care erau toate socotelile; rar, când era fericit. Aflase că de prea multă fericire poţi înebunii. Îi erau mai la îndemână înjurăturile şi-l ocăra ca pe-un frate mai mare, doar în gând, să nu se trezească cu vreo scatoalcă după ceafă.

          Deasupra, a văzut mulţumit, era tot cer. Se adâncea parcă într-un azuriu mai intens, limpezindu-se la culoare. Primul gând, după ce-l îndepărtă pentru o clipă pe Dumnezeu, ar fi vrut să atingă visul care-l urmărise toată noaptea. Îl furnica buricele degetelor exfoliate în vis. Probabil că aici, toate visele se-mplinesc. Probabil că aici, aşa trebuie că arată Dumitra lui...

Fragment din Tobârlanii, dar nepoţii nu mă lasă acasă pentru a putea continua... Şi alde Sibiceanu mă ispiteşte cu Dumitra lui

Tobârlanii. Fragment din Capitolul 10

            Când scriu pentru carte, de obicei lucrez direct pe calculator. Pasajele ce nu mi se par reuşite le dau în josul paginii, iar deasupra pun textul ce mi se pare bun. Doar atunci când închei un capitol, şi poate nici atunci, renunţ la acele schiţe şi le şterg sau le depozitez undeva în arhivă(într-un dosar). Mi se întâmplă să revin la ele şi descopăr o nuanţă care dincolo la produsul finit îmi scăpase, completez şi iar revin.

          Toate personajelor mele conturate pănă în momentul de făţă stau amestecate în partea de jos a paginii. Nu am reuşit încă să le dau un rost, să le ridic, să-şi găsească locul în ierarhia Tobârlanilor, încă nu le-am prins legăturile fireşti. Îmi este greu să stabilesc pe cine să scot la rampă. Sunt zile când nu mă pot apropia de nici un personaj. Sunt neamurile mele devin nervoase, se ceartă cu mine că le îngroş trăsăturile, că am intrat cu bocancii în intimitatea lor, că-i manipulez şi-l fac de ruşine pe Toma, taică’miu. Cel mai vehement mi se pare unchiu Nicu, dar n-am apucat să scriu nimic despre el. Şi-a pus cămaşa aia verde şi se răţoieşte la mine, nu-l recunosc.

          Pe el îl ştiu sfârşit, stors ca un burete uscat, o umbră în care doar ochii nu erau stinşi. Prima oară l-am văzut după ce terminasem liceul, ieşise din puşcărie cu ultimul val, când s-a dat drumul la toţi deţinuţii politici, dar n-a îndrăznit probabil să vină în Merişani, cum ieşise. Poate că avea ceva pe suflet, poate că nu era pregătit să răspundă la întrebări, poate că i se rătăcise fiinţa şi a rămas departe undeva lângă Târgovişte cumva în carantină, să se mai înfiripeze.

          Se apropiase septembrie. Nu reuşisem să intru la facultate. Am ales cu inima nu cu mintea Facultatea de teatru, secţia regie şi, în consecinţă, necăjit, aşteptam să înceapă anul şcolar, îmi găsisem un post de suplinitor într-un sat, la Băbana.

          N-a venit singur la ţaţa, îşi adusese şi Smochina, pe Mimi. Poate că şi numele Mimi i s-a potrivit vreodată, dar Smochina, porecla inspirată care i-a dat-o ulterior văr’miu Burtilă, îi venea ca o mănuşă. O femeie uscată cu viaţa arsă în urma ei. Cred că nu mai avea nevoi fizice, probabil se săturase de barbati şi amintindu-şi că se trăgea din neam de popi s-a reapropiat de Dumnezeu. Dar i s-a urât repede singură cu El. Ca să n-o piardă El, i l-a adus în bătătură pe unchiu Nicu. 

          Oricum îi trecuse timpul.  

După Petru şi Pavel

                         Mi-am permis sa iau o fotografie din panoplia prietenului meu Aurel Sibiceanu

 

          În zi de Petru şi Pavel, citeam ieri vorbele învăţăturii meşteşugite de ei pe o pagină de carte deschisă: „Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine”. Pentru Dumnezeu, în ce lume trăim? Cum nu împietrim de atâta făţărnicie?

          Dacă adevărul ar fi acesta, singurul şi suprem, v-aş propune un exerciţiu simplu. Să mergem înapoi pe frază, să lăsăm ghilimelele să se desprindă de text ca înr-o fâlfâire de aripi şi să purcedem întru analiză sub oblăduirea Domnului. Cuvintele acelea sfinte fără îndoială fiecare dintre noi ştie că sunt alcătuite din litere. Să destructurăm cuvintele şi să amestecăm literele. Am putea desena despletind liniile contorsionate, cu puţină imaginaţie din ele o hartă, ca o inimă, sau ca o pâine care seamănă cu ţara. În mijloc, am pune desigur crucea ca să-l avem aproape pe Dumnezeu. Mulţumiţi de noi poate că ne-am hodihni după asemenea concentrare şi am constata cu siguranţă că lucrul era bun.

          Apoi într-o ordine aleatorie, n-aş începe cu politicienii, aş apela în primă instanţă la medici, nobilă profesiune. Dăruirea lor nu are margini, cu siguranţă ei vor şti să realcătuiască din trupul ţării textul acela sfânt. Numai că bisturiul, fiecare tăietură în corp, are un barem, vrem nu vrem. Şi bani nu sunt.

          Nu putem renunţa atât de repede. Cu siguranţă biserica păstrătoare a credinţei, se va apleca asupra textului şi-l va înlumina, repunându-l la locul lui. Un sobor de preoţi s-au adunat pentru rugăciune, dar şi lumânarea are un preţ, şi viaţa are un preţ, chiar şi moartea, şi lopata de pământ, şi Caron când te trece apa Stixului dincolo, cere obolul sfânt.

          Ce şi-a zis clasa politică bine intenţionată şi orientându-se. Textul acesta e bun. Ne împărţim în două tabere putere – opoziţie şi luptăm împreună pentru acelaşi ţel. Vindem bucată cu bucată literele ţării şi luăm pentru noi, banul. Ne sacrificăm, ştiţi că banul e ochiul dracului. Vă lăsăm vouă neatinsă crucea şi cuabităm.

          Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.

Cireşul de mai târziu _ Varianta

Te-am aşteptat

ca pe un cireş copt iubito!
Şi iată că s-a-ntâmplat minunea,
a venit cireşul alergând pe scări
doldora de cireşe
la mine acasă.

N-am decât să mă urc în cireş,
să simt în cerul gurii
dulceaţa fructelor...
Ştii cum sunt eu acum?...
Dacă-ţi poţi închipui? 
Stau şi mă-ntreb ca prostu,
dacă se rupe craca.

Cucui la occipital

(După hotărârea Curţii Constituţionale)

Te-am aşteptat ca pe-un cireş

copt!...
gândea ieri pe la opt
Antonel.
Şi când să urce în cireş
s-a rupt o cracă
sub el.
A vorbit ne’ntrerupt
când trebuia să tacă.

Curtea a hotărât

30% da, Referendum valabil,
dar stai în prealabil
un an
cu frânghia de gât
şi poporul suveran, de fazan. 
Şi n-ai
nici cracă...

Ar mai fi o soluţie,

pendinte,
dacă,
renunţăm
noi
la constituţia lui
şi apoi,
îl internăm la spital „preşedinte”
c-a făcut cucui
la occipital
când a căzut din cireş