Înșiră-te, mărgărite

        Greu de crezut cǎ s-ar putea plictisi cineva citind despre victoriile de la Moscova ale românilor. Ele sunt destul de rare și de aceaea devin memorabile. E drept, câteodatǎ și insuccesele pot fii memorabile, mai ales atunci când nedrepţǎţile sunt pe faţǎ și cu atât mai greu de admis explicaţiile celor care inverseazǎ valorile. Timpul așeazǎ în matca lui adevǎrul și, faima învinsului strǎlucește uneori, mai puternic decât cea a învingǎtorului. Este vie în memorie, dupǎ aproape un sfert de veac, întâmplarea din gimnasticǎ la Olimpiada din 1980. Doamna Mariana Simionescu s-a luptat atunci ca o leoaicǎ și a ţinut planeta pe loc timp 28 de minute, în încercarea de a restabili adevǎrul zeiţei de la Montreal, jecmǎnitǎ în faţa unei lumi întregi.

            Își mai aduce azi aminte cineva de Elena Davîdova(ea n-are nici o vinǎ!)? în timp ce Nadia Comǎneci are locul ei fix în galaxia superstelelor. Nu e aceeași situaţie cu Samantha Stosur, australianca având în palmares US Openul în 2011 și multe alte rezultate de excepţie.

            Astǎzi, e greu de presupus cǎ eleganţa stilului, concentrarea teribilǎ a Simonei Halep, agerimea minţii și dorinţa ei de victorie, ar fi putut fi oprite de cineva. Nasul fin al Samanthei, a simţit de la primele schimburi de mingii cǎ vrǎjile nu fac faţǎ și s-a ţinut cu dinţii și forţa mușchiuloasǎ (masculinǎ) a braţelor, de primal set. În tiebreak însǎ, Simona i-a secat fântânile australiencei și i-a luat tot aerul.

            Setul al doilea, luminos, în nota obișnuitǎ a turneului, în care indiferent de combatant, nimeni nu a avut voie, la ghemuri câștigǎtoare într-un set, sǎ numere mai sus de cifra doi. Astfel a scris, la 22 de ani, micuţa noastrǎ prinţesǎ, a cincea poveste în 2013.            

            Înșiră-te, mărgărite, pe lungi fire aurite!

Greșeli. Amestecate

           Un galben auriu superb a luat foc în dimineaţa asta în copacul din dreptul ferestrei mele. Sǎ fie praf aurifer adus de vânt din galeriile de la Roșia? Praf steler din norul Cǎii Lactee, sau pictorul și-a înmuiat penelul azi noapte în limpezimea rǎsǎritului japonez, înainte ca soarele sǎ se întristeze privind în cǎlǎtoria lui cosmicǎ la greșelile oamenilor?

            Am intrat pe Facebook. Dintr-o fotogrifie și de dincolo de marginile ei vorbea școlarul Alexandru, îl știţi, nepotul meu, scǎpat din vedere o clipǎ de  Dumnezeu, cel cu elementele de autism care și-a pierdut la trei ani, într-o operaţie, cuvintele. Acum încearcǎ Ei Amândoi sǎ repare greșeala. Sǎ-i lǎsǎm sǎ lucreze.

*

            Ieri am fost la o lansare de carte și asta nu a fost o greșealǎ. Sirius a poposit la Pitești. Sǎ precizez Nicolae Sirius, un român, scriitor australian, trǎitor în Japonia. Depǎșiţi strǎlucirea stelei și admiteţi cǎ știu; numele, i-a lǎsat omului pe chip ca o umbrǎ a luminii, modestia. Vǎ încredinţez, stând alǎturi de el câteva ore, am putut s-o constat. Încǎ nu i-am citit cartea. Întoarsǎ pe toate pǎrţile de poetul Mircea Bârsilǎ la prezentare și de prietenul meu poetul Aurel Sibiceanu, am îţeles cǎ e o carte interesantǎ. Nu așteptam o carte genialǎ, chiar dacǎ uneori geniul se poate naște din nimic. De altfel nici scriitorul nu și-a propus cred asta.

            În ce mǎ privește, vǎ pot asigura cǎ „Amintirile unui însingurat” va fi urmǎtoarea carte pe care am s-o citesc. Mǎ fascineazǎ spiritul japonez și am beneficiat în conversaţii de reflexiile autorului, vis a vis de cultura și filozofia lor specialǎ asupra muncii. De ce ei reușesc și noi nu? Am asistat întâmplǎtor și la lansarea cǎrţii la Muzeul literaturii Române de la București. Am mai aflat și acolo câte ceva. Fin observator, din interiorul familiei lui japoneze a putut constata cǎ nu individualitǎţile, personalitǎţile providenţiale, sunt calea. Comunitatea și respectul faţǎ de ea însǎși este marea forţǎ a reușitei. Ideile emise împreunǎ în grup, de ingineri și sǎ zicem lucrǎtori, de oameni simpli și oameni sofisticaţi, de bogaţi și sǎraci, odatǎ emise sunt însușite și puse în practicǎ cu multǎ rigoare de toţi. Fǎrǎ sǎ te baţi cu pumnul în piept cǎ ideea a fost a ta, cǎ poate meriţi mai mult. Conform tradiţiei, ideea e a grupului, a intreprinderii în care lucrezi fie cât de micǎ și neînsemnatǎ, ea, cântǎ în orchestra Japoniei. Și mai e ceva, într-o familie dacǎ tu copil ţi-ai aflat pǎrinţii muzicieni, sau cofetari, sau constructori de automobile, cioplitori in lemn, e firesc sǎ îmbrǎţișezi aceeași meserie și sǎ lucrezi în același atelier, sau șantier, sǎ cânţi în aceeași formaţie unde au ucenicit pǎrinţii și pǎrinţii pǎrinţilor de sute de ani. Aţi schimba serviciul în Japonia, înseamnǎ aţi trǎda firma care ţi-a plǎtit pânǎ atunci salariul, e considerat mai mult decât o infracţiune, e o rușine.

*

            L-am ascultat asearǎ pe Florin Colceag “antrenorul de genii”(un altfel de antrenor nu ca Piţurcǎ), rǎtǎcit la o televiziune. Televiziunile de obicei scot în faţǎ doar oameni de mâna treia. Venea de la o întâlnire cu vicontele Etienne Davignon, șeful Grupului Bilderberg, aflat la București și l-am ascultat vorbind. Un eveniment adevǎrat. Unde sunt ţinuţi ascunși acești oameni și în locul lor defileazǎ pe micul ecran alde Daniela Crudu, Ioan Ghișe, Gigi Becali cǎruia îi merge numele și din pușcǎrie, Miticǎ Dragomis sau alte cohorte de plagiatori dandaniști sau pontiști?

            Optimismul lui m-a surprins analizând cu simplitate de unde venim și încotro mergem și ne-a spus cǎ ar exista un program de ţarǎ la care se lucreazǎ din altǎ parte. Dar în același timp m-a pus pe gânduri cu o întrebare dezarmantǎ; dacǎ în general în lume la ţarǎ unde se pastreazǎ tradiţia, aproape toate ţǎrile au în respect înţelepţi, la noi de ce se vorbește mai mult de  prostul satului?

*

            Daniel Barbu semǎnǎtorul de vânt a cules furtunǎ. Dar în sinea ei furtuna e o mare greșealǎ a naturii și nu mǎ bucur.

Calea Lactee

Sub clopotele neţǎrmurite

ale mânǎstirii dorm

oase albe de voievozi

lustruite

de clepsidra veacurilor...

Rareori tulburate

de vânturile  nordului,

bolovani rǎbdǎtori,

cufundaţi prin oglinda spartǎ

din înǎlţimea fiordului,

în prundișul de dedesupt,

rǎgaz al mântuirii

Se trezesc cateodata noaptea,

în tǎcere,

mișcǎ lespezile ferecate ale porţii

și se strecoarǎ

ca-ntr-o pǎrere, afarǎ,

cu gâturile lor înalte de lebǎdǎ

Cu chef de plimbare,

dau o raitǎ în sus și-n jos

albind asfaltul Cǎii Lactee

și din înaltul cerului

se uitǎ înapoi uimiţi și ascultǎ.

Tot mai stins în toacǎ

bate inima crucii

Flǎcǎrile comorilor

nu mai joacǎ pe munţi.

Munţii tot mai tociţi

și urmașii mǎrunţi...

Dank Nederland

            Este pâna la urmǎ o calificare. Olandezii care nu ne-au dorit în Schenghen s-au simţit vinovaţi, ne-au vrut la baraj și s-au bǎtut pentru noi. Dank Nederland. In rest, cred cǎ n-ar mai fi nimic de spus și foarte multe de fǎcut pânǎ atunci, tot cu Piţurcǎ.

            Cel mai frumos ar fi ne recompensǎm fǎţǎ de olandezi în Brazilia și ne dǎm la o parte în finalǎ, sǎ câștige ei titlul mondial! Pentru cǎ meritǎ!
            Sǎ fim atenţi totuși la baraj cǎ Olanda nu joacǎ...

Gândul lui Piţurcǎ

            Cel mai negru scenariu pentru Romania azi, nu e cǎ Gruia Stoica cu GFR-ul lui va da în judecatǎ guvernul și va câștiga în instanţǎ 320 de milioane de euro, cu penalitǎţi cu tot, pentru favorizarea cumpǎrǎtorului. Nici cǎ am rǎmas fǎrǎ ministrul de externe care, într-un acces de demenţǎ și-a dat demisia de onoare, atacându-l pe premier în absenţǎ. Era plecat la Sfintele Moaște la Parascheva cu clerul. Se fǎcea curat de pǎcate, pregǎtind întâlnirea cu Obama în calitate de unic plagiator, premierul. Și Corlǎţeanu propriul lui subaltern, îl avea ca pe-un frate, sfetnicul de tainǎ, i-a bǎgat cuţitul în spate pe sub hainǎ, ce porcǎrie, susţinând cǎ e un cor întreg în guvern de plagiatori și plagiatoare, el poate sta mǎrturie cǎ nu-i doar, o floare.

            Cel mai negru scenariu, cu impactul cel mai dezastruos, nu-i cǎ președintele denunţǎ pactul, avionului i se pune sigiliu și, de-acum înaintele la Bruxelles la Consilu, merge pe jos.

            Cel mai negru scenariu e, ca disearǎ, sǎ lipseascǎ un gol doar, unul singur și din cauza lui sǎ nu ne mai calificǎm la mondiale.

            Rǎmân la convingerea cǎ din toatǎ treaba asta cel mai tare va avea de suferit Vica, nu poporul român. Sǎ mǎ explic. Vica, fosta nevastǎ a lui Piţurcǎ are pensie alimentarǎ la copil un procent, nu conteazǎ cât, din veniturile antrenorului naţionalei noastre.

            Pentru golul ǎla amǎrât care n-a vrut sǎ intre la șutul grozav, al lui Grozav care cu groazǎ am vǎzut cu toţii, ca idioţii fǎrǎ sǎ intervenim, cum a ocolit poarta estonienilor și a reziliat contracul lui Piţurcǎ lovindu-l în vintre!...

            A doua zi Mircea Sandu a fost adus cu mandat de aducere în instanţǎ sǎ se întâlneascǎ cu Mititelu. Miticǎ s-a internat la Mititica. Fǎrǎ el Liga s-a dizolvat, iar la omul sǎrac n-a mai fiert mǎmǎliga în tuci, a rǎmas pǎsat și a mâncat lǎptucile goale. Steaua  pe butuci se ţinea de șale. Unde sǎ ieși campioanǎ?

            Uite ce-a putut sǎ facǎ, nici un sfert de veac de democratie apuseanǎ! Când putea sǎ tacǎ, piaza rea!

            Mǎi oameni buni, fotbalul nu-i jucǎrie. Noi disearǎ ne calificǎm doar la baraj. Sǎ nu faceţi paranghelie.