Calea Lactee

Sub clopotele neţǎrmurite

ale mânǎstirii dorm

oase albe de voievozi

lustruite

de clepsidra veacurilor...

Rareori tulburate

de vânturile  nordului,

bolovani rǎbdǎtori,

cufundaţi prin oglinda spartǎ

din înǎlţimea fiordului,

în prundișul de dedesupt,

rǎgaz al mântuirii

Se trezesc cateodata noaptea,

în tǎcere,

mișcǎ lespezile ferecate ale porţii

și se strecoarǎ

ca-ntr-o pǎrere, afarǎ,

cu gâturile lor înalte de lebǎdǎ

Cu chef de plimbare,

dau o raitǎ în sus și-n jos

albind asfaltul Cǎii Lactee

și din înaltul cerului

se uitǎ înapoi uimiţi și ascultǎ.

Tot mai stins în toacǎ

bate inima crucii

Flǎcǎrile comorilor

nu mai joacǎ pe munţi.

Munţii tot mai tociţi

și urmașii mǎrunţi...