„– He-hei, sunt multe maică! O să scriu eu şi
cartea noastră cu toată viţa în ea.
Complotasem cu frate-meu pe care şcoala îl făcuse istoric, dar pe care
eu îl simţeam cu vână de prozator, s-o prindem în zi de poveste odată pe
tanti-mea Gica, „comunista”, cea care în tinereţea ei ratase (nu ştiu dacă e
cuvântul potrivit) măritişul cu Ceauşescu. Şi iată că venise momentul.
Nu l-a plăcut pe ucenicul cizmar. Ea
terminase croitoria de lux în Piteşti. S-au întâlnit de câteva ori, au mers la
film era timid, a ţinut-o de mână dar n-a sărutat-o lipiţi în întuneric. Gica
i-a povestit lui Tanţi, nevasta lui „nenea Gogu”, pe care frate-su ăl mare a
dus-o ca mireasă la biserică târziu, abia la 60 de ani. A scutit o cheltuială
unind ceremonia religioasă cu nunta de argint. Gica locuia în casa lor. Era
ceva diferenţă de ani între ei. De fapt „nenea Gogu” a ţinut-o la şcoală.
(Despre căsătoria religioasă a lui Tanţi
cu unchiu Gogu, altădată. O poveste homerică! Nu credeam, să-mi fi garantat
cineva că nu vom ajunge în duminica aia la miliţie. Pe ginere, administrator la
pensie în CEAIR, blocul 7, fost sef în construcţii mai nainte, şi mai înainte,
prim grefier la Curtea de Casaţie în Bucureşti, cu casă mare şi bazin cu peşti
la curte pe Livezilor, în buricul târgului, îl cunoştea tot oraşul. Oraşul mic,
toţi aşteptau evenimentul.
Şi-a pus cortul de nuntă în faţa blocului
şi întorşi de la biserică, n-am plecat de la distracţie pănă după miezul
nopţii. Neamul mare. Nepoţii crescuseră. Şi copiii lor. Nunta, cu dar. Ginerele
şi-a luat avânt, s-a urcat pe masă şi în entuziasmul general a intonat cu glas
tunător. Cântase în corul bisericii la Curtea de Argeş, înainte să fugă de la
Şcoala normală, sărind peste gard noaptea la internatul de maici unde a
„zăbovit”cu novicele, ascuns de năpăstuitele alea, câteva zile. Cânta fericit
şi eliberat de complexe:
– Oci ciorneia, o ci craci avea!... Iar
noi nepoţii îi făcem de zor urări de casă nouă şi viitor fericit: „Şi la anul
şi golanul!” Bietul de el! Singurul copil îi murise de mic. De atunci a rămas
Tanţi mai neajutorată.)
„– Cum spuneam, m-am sfătuit cu Tanţi:
– Lasă golanul ăla că nu e de nasul tău!
Am vorbit ieri cu Constantineasca (nevasta cizmarului în atelierul căruia lucra
ca ucenic Ceauşescu). Nici pomeneală, nu vorbise. Ea n-a ieşit niciodată
singură din casă. Gogu îi făcea toate cumpărăturile şi o învăţase să nu
vorbească cu vecinele că e securitate cu ochii pe ei. Se temea să nu afle biata
femeie despre oarece aventuri galante. Mai bine şedea toată ziua la bucătărie,
îşi făcea rugăciuni şi-l aştepta pe el cuminte, cu sarailie sau plăcinte.
Doamne ce sarailie dumnezeiesc!
Dan mă tot înghiontea pe sub masă
şoptindu-mi să dau drumul la un reportofon ceva, să înregistrez. Tanti Gica era
în formă. De unde la mine tehnică de înregistrare? Nu eram dotat. Luasem deja
un pix şi încercam să notez pe sub masă într-o agendă, fragmente. Ce puteam
prinde. Cu scrisul meu deformat nu eram sigur dacă voi descifra, mai târziu.
– Ia mai pune, Nelule, un pahar!(ăla eram
eu. Câteodată Nelu, alteori Toma) Am pus.
– Să vă povestesc cum m-am dus la
Mareşalul Antonescu. Am dat noroc cu paharele pline şi ne-am pregătit să
ascultăm.
„– Ionel şi Nicu erau pe front,
pontonieri. Gogu, ăl mai mare dintre fraţi, tot pe front şef tehnic la aviaţie.
Toma, taică-tu, cel mai mic dintre băieţi, pe front la transmisiuni. Tăticu,
(Tobârlan) luat cu boii din curte cu căruţă cu tot, căra alimentele printre
gloanţele rătăcite la un kilometru în spatele frontului. Noi fetele, patru
zălude, rămăsesem cu mămica acasă: ţaţă-ta Miţa, Veronica, Lenuţa si eu. Toate
crude. (Mi se întâmplă şi mie câteodată furat de pix să pun rime în text.)
Venit intr-o permisie şi văzându-ne neajutorate, Gogu, speriat parcă de
propriul lui gând, în uniforma de ofiţer, mi-a zis:
– Eu n-am timp. Trebuie să mă întorc pe
front. Tu de duci mai întâi la madama lui Antonescu, la casa aia mare din gura
Trivălii, o ştii că ţi-am arătat-o. Te descurci. Nu pleci de acolo până nu dă
telefon mareşalului şi auzi tu cu urechile tale: “Vezi că vine o fată la tine
într-o problemă! …” Şi pleci la Bucureşti. Măcar unul din noi să se întoarcă
acasă, că aşa nu se mai poate!
Şi m-am dus la Antonescu mamă. Întâi la
„madama”. Au vorbit la telefon. Ţărăncuţă, curat îmbrăcată, Mareşalul m-a luat
în braţe, m-a pupat, aveam cred 16 ani şi i-am povestit. În şapte zile tăticu a
venit acasă la Merişani. Pe unde-o fi venit din Moldova, de la Podul Iloaiei cu
caruţa cu boi, nu pot să ştiu... Nişte boi vineţi cu coarne uriaşe.
– I-am prins şi eu când eram copil. N-am
mai văzut asemenea coarne, groase, mari, cât braţele unui voinic. Pe unul îl
chema Priam, celălalt nu mai ştiu ...
– Vânătu. Au trăit mult mamă, i-a luat
colectivul. Când l-am văzut pe tăticu intrat în curte, am izbucnit în plâns şi
mândră i-am zis: “Tăticule, eu te-am adus!”… M-a luat în braţe.
– Biserica mătii!... Tu ai să ajungi bine
când vei fi mare!”
