Prietenii mei scriitorii. Lulu Ioan MARARU

          Astǎzi e rândul lui Lulu Ioan MARARU. Cu Lulu mǎ cunosc dintr-o altǎ viaţǎ, pierdutǎ în cea mai mare parte, undeva unde oamenii se amestecau cu mașinile, într-o rotativǎ uriașǎ. Eram oameni de calitate, dar lucram pentru calitatea Daciilor, pentru calitatea oamenilor nu era timp. Zeci de ani ne-am întâlnit și ne-am salutat în fiecare zi, fǎrǎ sǎ știm unul despre altul, cǎ ne bântuie aceeași muzǎ.

          Ne-am pensionat cam în aceeași perioadǎ. Eu între timp am publicat câteva cǎrţi. El mai întâi a plantat via, și-a însușit taina vinului și într-o zi m-a sunat la telefon. Ioane vreau sǎ bem un vin împreunǎ.

          A adus vinul. Vinul era bun!

          Și ne-am luat la povești. Apoi a început sǎ-și scoatǎ caietele scrise de mânǎ. Multe.

          – Vreau sǎ-ţi citesc ceva. Mi-a citit. Scrisul era bun.

          Luaţi de gustaţi și dumneavoastrǎ, doar cǎ vinul s-a terminat.

Povestea poveștilor nepovestite

          Prea târziu am aflat de poveștile care se depǎnau pe vremea copilǎriei și astfel n-am știut cum sǎ mǎ bucur de ele, trecându-mi vremea. Fǎcând pas peste perioada lor, mǎ întreb cum se explicǎ acest gol? Constat cǎ doar motive conjuncturale și nicidecum de ignoranţǎ, pot fi imputate și obligatoriu acceptate. Astfel împǎcat, dar nu și mulţumit accept situaţia. Cu ochii mijiţi, ademenitoarea chemare mǎ îmbie la o întoarcere vremelnicǎ în timp și-mi pune la dispoziţie, imagini, sunete, stǎri, fascinaţii, mirǎri, semne de întrebare și un râs zglobiu inimitabil. Pe fondul imponderabil al stǎrii, îmi apare în faţǎ crâșma Gotculesei, în pragul cǎreia o nazǎresc pe însǎși Gotculeasa.

          Crâșmǎriţa, mamǎ și nevastǎ de plutaș, scundǎ, aprigǎ de limbǎ, grasǎ de mijloc și cu mers de raţǎ, ţinea cârciuma într-un salon din propria casǎ. Salonul acela era Sesamul meu, plin de giuvaieruri și povești tǎinuite, pentru deschiderea cǎruia nu am știut niciodatǎ formula magicǎ. Întotdeauna când treceam prin faţǎ, auzeam cascade de râs ce se revǎrsau din pereţii crâșmei. Mușterii de bazǎ, povestitori unici, erau plutașii de pe Bistriţa.

          Pe bǎdia Vasâli’ a lu’Gotcu, plutaș pensionar, îl vedeam mai totdeauna pe verandǎ, într-un jilţ, pufǎind mahorcǎ. El fǎcea parte dintr-un decor care nu se schimba. Eu deja ca bǎieţii de vârsta mea, trecusem în ciclul întâi. Îl salutam dinadins cu glas tare pentru cǎ i se a tocise auzul și-i împǎienjenise vederea. Ne rǎspundea de fiecare datǎ, parcǎ așteptându-ne, cu o înșiruire de cuvinte pronunţate și armonizate într-un monolog animat și hilar. Limba pe care o folosea era strǎinǎ meleagurilor noastre și-i venea din animaţia ultimelor cotloane ale copilǎriei, care în mintea sa încǎ se mai jucau de-a pitita cu viaţa.

          Ne prǎpǎdeam de râs pornind la drum și repetându-i spusele, pentru a mai savura o porţie strașnicǎ. De vreme ce era mereu pus pe șotii, îl fericeam și-l invidiam. Era tot timpul în jilţ, nu trebuia sǎ meargǎ la școalǎ, masa i se servea chiar acolo, n-avea nici o treabǎ și putea sǎ facǎ ce vrea, sau sǎ nu facǎ nimic. Aflase pișicherul de el cǎ-i cu picioarele în douǎ luntri, dar o fǎcea pe nisnaiul ca sǎ mai treacǎ-petreacǎ ceva vreme. Acuma știu, în rolul de neputincios hǎrazit omului într-un final, rǎmâne doar iubirea, singura care are puterea sǎ refuze sǎ-și ia adio.

          Umbla printre noi copiii o snoavǎ, cum cǎ la tinereţe a pus rǎmǎșag cu camarazii plutași cǎ poate da o sutǎ de pârţuri. Cicǎ s-a dezbrǎcat la izmene și s-a așezat cu curul în sus. Unul dintre ei a fost desemnat sǎ numere cu glas tare, pentru a nu fi trași pe sfoarǎ. S-a dat semnalul și ca la comandǎ, bǎdia Gotcu a început sǎ mitralieze. La un moment dat i s-a reproșat cǎ-i prea ridicatǎ cadenţa și numǎrarea nu mai poate ţine șirul. La urmǎ, dupǎ alea o sutǎ, cicǎ ar mai fi servit câteva de la el, “așa pi digeaba” și pentru a evita orice urmǎ de tǎgadǎ. Se  mai zvonea cǎ rǎmǎșagul a fost bǎut în crâșmǎ, asortat cu șǎguieli și prǎpǎdeli de râs. Legat de povestea pârţurilor, nu vǎ pot spune câte dezbateri și încercǎri au avut loc cu leatul meu, întru dezlegarea misterului.

          Acum când nu mai știu nimic de crâșma Gotculesei, îmi fac curaj și intru în Sesamul  imaginaţiei copilǎriei mele. Urc douǎ trepte și din trei pași traversez veranda fericirii lui Moș Gotcu. Sunt în faţa ușii, forţez cu imaginaţia și prin efracţie, singura formulǎ accesibilǎ, mǎ vǎd în salonul care ascunde comori și povești halucinante.

          Mi se aratǎ o încǎpere mǎricicǎ, dominatǎ de o masǎ grea din stejar cu bǎnci pe mǎsurǎ și fǎrǎ spǎtar. Pe pereţi sunt atârnate trei tablouri cu peisaje lacustre, ușor intristate de mahorca depusǎ. Douǎ sunt pe carton și unul cu doi cocostârci, doi nuferi și douǎ broaște, cu dispunere simetricǎ, cusut la muscǎ . Într-un colţ la rǎsǎrit o luminiţǎ licǎre chipul îndurerat al Maicii Domnului. Nici un raft, nici un pahar, nici o tejghea, ci  doar douǎ scrumelniţe bogate din lut ars.

          Printr-un perete, o ușǎ cu geam fǎrǎ perdea., dǎ în bucǎtǎrie. De aici Gotculeasa trage cu ochii la mușterii și aude comenzile între douǎ mestecǎri în oale. Câteodatǎ, luatǎ cu mestecatul uitǎ de comandǎ

          – Da hai cucoanǎ o datǎ câ murim di sǎti!

          – Iaca amu, ci-i atâta grabâ câ dor nu ardi nica. Poati gâtleju’ vostru, câ di ci turnaţ’ pi dânsu’ mǎi tari l-aprindiţ!

          Niciodatǎ bǎrbatu-sǎu nu a înţeles de ce era așa acrǎ cu “pacienţii” de parcǎ i-ar alunga. Pacienţi, așa le spunea la mușterii. “Pǎi nu vin ei la crâșmâ sâ sâ dreagâ? se întreba ca și cum ar fi întrebat-o altul, culegând astfel impresii din stânga și din dreapta, mândrǎ de propria gǎselniţǎ.

          El nu avea cum sǎ înţeleagǎ cǎ tocmai de aceea, cu firea ei cǎtrǎnitǎ, dar pânǎ la urmǎ cǎzând la învoialǎ, atrǎgea mai dihai mușterii. Dar mai ales, el nu pricepea cǎ sǎrmana de ea muștruluind mușterii, îl muștruluia chiar pe dânsu, care, ca fost commandant de plutǎ, nu lipsea de la nici un zaiafet. Bǎtea și ea șaua, dar fǎr’ de folos. Nu avea cum sǎ-i reproșeze în faţǎ pentru cǎ era femeie și nu se cǎdea sǎ-și ia bǎrbatul “la trei pǎzește”, mai ales cǎ vorba ceea, bea acasǎ și-apoi, nu era el omul care aducea banii nemișcaţi la chimir?

          Gotculeasa iese din bucǎtǎrie legǎnându-se și antrenând miros nǎucitor de sarmale. În mâna stângǎ ţine o carafǎ de forma voluptoasǎ a corpului ei, iar în dreapta o cheie uriașǎ. Se lasǎ în genunchi icnind, descuie ocaua de lacǎtǎ și ridicǎ un capac. Lasǎ carafa pe buza intrǎrii și coboarǎ pe trepte. Ajunsǎ jos, cu o mânǎ catǎ carafa care dispare.

          – Di cari sâ v-aduc?

          Întrebarea nu este auzitǎ de vorbele încrucișate peste masa mușteriilor și figura Gotculesei se iţi’ în gura beciului.

          – Ei, da’ parcǎ bǎutura v-o luat auzu’!... Ci sâ v-aduc?

          – Ceva tari cucoanâ, sâ fii bun pintru barbaţ’, da’ și pintru fimei, dacâ-l bem noi! Riesling sâ fii! Râsetele mușteriilor acrii și mai tare figura cǎtrǎnitǎ a crâșmǎriţei.

          – Ap’ i da, câ dacâ v-ar duci capu’ la treabâ cum v-a duci la prostii?!... ǎhǎ! Halal barbaţ’!

          Dupǎ un timp carafa generoasǎ și plinǎ ochi cu fericire, apare pe buza pivniţei și se aburi la faţǎ , rușinatǎ la vedere atâtor voinici. Apare și Gotculeasa, încuie lǎcata, pune carafa pe masǎ și gâfâind ușor, pleacǎ în leagǎn cǎtre  bucǎtǎrie.

          – Da’…ci zâci mata cǎ faci bun di mâncari? întrebǎ într-o doarǎ, unul mai de-al casei, în cârdǎșie cu ceilalţi.

          – Ap’i, iaca niști  sarmali.

          – Șâ… ţ-o ișât buni?

          – D-ap’i cum sâ nu câ do’r le-am pus di’ tǎti.

          – Ei?!... se minunǎ mușteriul îndoindu-se. Șâ … crez’ mata câ scǎchi de noi pânǎ n-om gusta?

          – Ap’i da, cum sâ nu, câ do’r voi mi-aţ’ pus curechiu la murat!

          – Ei, amu șâ matali! Ap’i dacâ-ţ pune’m noi curechiu la murat, îţ lipsǎm în v-o zâ di la masâ? Haide bre cucoanâ, rupi acolo câţiva gǎluști câ n-ǎi sǎrǎci.ș-ap’i, nu ni-i da pi digeaba!

          Sensibilizatǎ de “mirosul” banilor nu mai scoase nici o vorbǎ lǎsându-i sǎ saliveze și sperând un preţ bun. Intrǎ în bucǎtǎrie și trânti ușa dupǎ ea. De altfel cam acesta le era jocul și mizau cǎ vor ajunge la o înţelegere, cum fǎcuserǎ întotdeauna.

Povestea bǎiatului cu pǎrul verde și al fetei cu pǎrul roz.

Prietenii mei scriitorii. Nicolae Radu

Dupa primul volum al Povestirilor aproape fantastice, lucram la volumul urmator. Versiune adaptata pentru blogul meu.

          Bǎiatul care venea de la rǎsǎrit avea pǎrul verde. Se grǎbea sǎ ajungǎ la biserica cu ceas din centrul orașului. Trecea printre oameni zâmbindu-le, însǎ ei nu primeau bucuria lui
          – Ce nesimţit! bodogǎni o femeie care luase peste halatul de casǎ o pelerinǎ, deși cerul nu avea nici un gând sǎ plouǎ. Auzi tu, sǎ-și vopseascǎ pǎrul în verde!
          Bǎiatul știa de ce e supǎratǎ femeia. Nu peste mult timp soţul ei trebuia sǎ soseascǎ acasǎ. Datoritǎ Esmeraldei, mǎritatǎ de curând cu Suleiman – ǎștia doi stǎteau mai mult goi toatǎ ziua la piscinǎ – ea se uitase cu ochi-n gard, fǎrǎ sǎ facǎ ceva de mâncare. Nici pâine nu cumpǎrase.
          Nici femeia, nici ceilalţi locuitori ai orașului nu au vǎzut cǎ la rǎsǎrit cerul devenise verde.

          Fata care venea de la apus avea pǎrul roz. Și ea se grǎbea sǎ ajungǎ la biserica cu ceas din centrul orașului. Trecea printre oameni zâmbindu-le, însǎ aceștia nu aveau chef de bucuria ei.
          – Unde am ajuns! mârâi un bǎrbat cu cascǎ roșie și ochelari de motociclist, desi el nu avusese niciodatǎ o motocicletǎ. Cine a mai vǎzut o fatǎ cu pǎrul roz! Dacǎ îi place sǎ umble așa, treaba ei! Da’ sǎ-și poarte podoaba la ea acasǎ nu pe strǎzile orașului. Și-a vopsit pǎrul în roz numai ca sǎ ne scoatǎ pe noi din sǎrite!
          Fata care venea de la apus știa de ce este nervos bǎrbatul. Luase pe furiș casca și ochelarii nepotului sǎu pentru a nu fi recunoscut de ceilalţi. Se împrumutase de la mulţi dintre ei și nu-și achitase datoriile, nu pentru cǎ nu ar fi avut cu ce, doar așa de-al dracului!
          Nici bǎrbatul, nici ceilalţi trecǎtori nu au vǎzut cǎ la apus cerul se colorase în roz.    

          Bǎiatul cu pǎrul verde și fata cu pǎrul roz au ajuns în același timp în piaţa din faţa bisericii cu ceas. S-au aruncat fericiţi unul în braţele celuilalt. Piaţa era plinǎ de bǎrbaţi, femei, copii. Când i-au vǎzut pe cei doi tineri îmbrǎţișaţi, oamenii mari au început sǎ strige, sǎ huiduie. Copiii își vedeau de ale lor, indiferenţi la agitaţia pǎrinţilor.
        – Sǎ vǎ fie rușine!

– Poliţia! Sǎ vinǎ poliţia! Ne fac orașul de râs!

– Huoooǎ!

– Așa v-au învǎţat pǎrinţii voștri, nesimţiţilor!?

          – Sǎ-i aresteze! La pușcǎrie cu ei! Sǎ stea acolo pânǎ-și recapǎtǎ culoarea pǎrului!
          Bǎiatul și fata nu aveau treabǎ cu ei. Nu-i interesa cǎ locuitorii orașului vorbeau aiurea. Nu ei își vopsiserǎ pǎrul. Îmbrǎţișaţi se priveau în ochi și din când în când se sǎrutau fericiţi cǎ sunt împreunǎ. Dupǎ un timp au apǎrut și jandarmii. Apoi, din douǎ blindate au coborât trupele de asalt înarmate de rǎzboi. Mulţimea s-a dat la o parte, lǎsând calea deschisǎ spre cei doi. Ei continuau nestingheriţi sǎ se sǎrute.
          Televiziunea nu putea nici ea sǎ lipseascǎ. În faţa bisericii cu ceas se consuma un eveniment. Reportera blondǎ în emoţia clipei lua pulsul pieţii.
          – Care e pǎrerea dumneavoastrǎ despre comportamentul acestor tineri?
          – Este revoltǎtor!Ţipǎ în microfon un bǎrbat al cǎrui costum maron cu dungi negre îi dǎdea un aer de seriozitate. Acum când am intrat în Europa, este o rușine! Ţara asta, pe lângǎ cerșetori și hoţi, are și tineri cu pǎr verde și roz!

          – De vinǎ este familia fiecǎruia se amestecǎ în vorbǎ o gospodinǎ grasǎ ce avea în mâini douǎ paporniţe burdușite cu zarzavaturi, detergenţi și mezeluri. Trebuia sǎ-i înveţe de mici cǎ nu au voie sǎ umble în societate cu pǎrul ǎsta sfidǎtor.

          – Președintele și guvernul sunt de vinǎ! Dacǎ ar fi avut locuri de muncǎ…

         

          Atunci când primii militari au ajuns lângǎ bǎiatul cu pǎrul verde și fata cu pǎrul roz, piaţa s-a cutremurat. Un tunet puternic și cerul a înflorit. Milioane de flori planau rotindu-se din cer pe muzica unui vals ce se auzea din turla bisericii.
          Când muzica a încetat, peste piaţǎ s-a așternut o liniște nefireascǎ. Un copil a început sǎ râdǎ arǎtând cu degetul spre pǎrinţii sǎi. Treptat piaţa a fost copleșitǎ de râsetele copiilor. Oamenii mari se priveau speriaţi unul pe altul. Militarii își pipǎiau nedumeriţi creștetele rase sub caschetǎ. Copiii continuau râsul nepotolit. O lumina strǎlucea jucǎuș, în bǎtaie de joc, pe cheliile celor mari.
          Fata cu pǎrul roz l-a luat de braţ pe bǎiatul cu pǎrul verde și au plecat din oraș.

99 fotografii pentru 9 zile

Aurel si Albastrii

Revista Arges nr 7
                _ Avem si varianta color! zice Sibi si ne picteaza

 

Tulnicul de la Farmecul pǎdurii

          Dacǎ lași în urmǎ patru semne de piatrǎ, numǎrate din dreptul telegondolelor care urca pe muntele Pietricica, te abaţi în dreapta spre Mânǎstirea Bistriţa și ai curajul sǎ intri la Alexandru cel Bun în pǎdure, nu mai mult de trei sute de metri cu mașina, urmând firul apei pe drumul de ţarǎ, practicabil, poţi avea surpriza sǎ gǎsești tocmai ce cǎutai; o oazǎ de liniște și verdeaţǎ, un farmec al pǎdurii pe care credeai cǎ l-ai pierdut undeva în ţara de basm a copilǎriei.

       Treci podul solid cǎtre pensiune, parchezi, îţi cari bagajele în camerele curate, te speli pe mâini și pe faţǎ și ieși afarǎ în curtea peste care copaci înalţi abia de-ţi îngǎduie sǎ vezi cum soarele abandoneazǎ lupta și-și depune învins suliţele lângǎ zidul verde inpenetrabil al cetǎţii.

          Cu siguranţǎ vei alege sǎ stai în foișorul mare, sǎ-ţi destupi o sticlǎ cu tǎrie, dupǎ care sǎ gândești festinul pe care va trebui sǎ ţi-l pregǎtești. Pensiunea, la preţuri mici, oferǎ cazare nu și masǎ. E dotatǎ cu aragaz, cuptor, grǎtare, veselǎ și alte instrumente specifice pe care Bogdan gazda amabilǎ ţi le pune la dispoziţie.

      Nu știu dacǎ procedeazǎ la fel cu toţi turiștii ce își aleg aici reședinţǎ, pentru douǎ trei zile, ca sǎ viziteze mânǎstirile și celelalte obiective turistice din jur, dar amabil cu noi, Bogdan a încins personal focul și a devenit cel mai priceput grataragiu pe care eu l-am întâlnit. Priviţi-i arta! V-a ajuns mirosul? Sǎ meargǎ cineva sǎ aducǎ berea din frigider!

          La un moment dat un sunet lung melodios sparge liniștea nopţii. Întoarcem cu toţii ochii întrebǎtori cǎtre gazdǎ.

          – E ciobanul de la stânǎ. Avem aici aproape de noi, se poate vedea de la etaj, o stânǎ modernizatǎ pe fonduri europene. O puteţi vizita mâine. Când scapǎ în horincǎ, mai în fiecare searǎ, pe cioban îl prinde dorul de tulnic și-i arde un concert.