Borna 66

          Se cuvine sǎ mulţumesc tuturor celor care aţi avut amabilitatea sǎ-mi dǎruiţi un gând bun pentru ziua de ieri când am depǎșit borna 66. Faceţi-mi onoarea de a servi împreunǎ cu mine și familia, o felie de tort. Pǎstrez în rezervǎ whiski-ul și șampania, sǎ nu dau prilejul guvernului democraţiei de trei parale sǎ interpreteze cǎ prin acţiunile mele am provocat un miting neautorizat și sǎ-mi ridice dreptul la vot pentru turul doi.

*

          Fǎrǎ legǎturǎ cu subiectul. Diaspora ne-a dat azi-noapte o lecţie. La Londra s-a cântat imnul. Oare acasǎ în Romania l-am uitat?

          Mi-au rǎmas în minte cuvintele ambasadorului Ion Jinga. El a încercat sǎ potoleascǎ spiritele, invitându-i pe “provocatorii securiști”(cuvintele ministrului Corlǎţean) care cântau imnul naţional, “la puţinticǎ rǎbdare”(strǎbunicul nemuritor Caragiale), dupǎ ce au stat ore în șir în ploaie și frig, sǎ revinǎ la urne peste douǎ sǎptǎmâni, mai de dimineaţǎ...

          Atunci s-a auzit ca din ceaţǎ în mijlocul mulţimii nemulţumite cǎreia i s-a luat dreptul la vot, parcǎ venind din toate capitalele lumii:

          Domnilor ambasadori dacǎ peste douǎ sǎptǎmâni vom veni de douǎ ori mai mulţi?... Vom veni ca stǎpâni, nu desculţi.

La anul plantǎm nucul

          Cu o zi înainte ca timpul sǎ se împlineascǎ rotund într-o cifrǎ, am citit undeva cǎ 66 e o cifra specialǎ, a îngerului, am plantat pomi. Un cireș, un pǎr și un mǎr ionatan. Dintotdeauna mi-am dorit sǎ am o casǎ pe pǎmânt, nu la bloc, cu grǎdinǎ și în ea obligatoriu un mǎr, un prun și un nuc. Fiecare pom cu povestea lui scrisǎ ca sǎ rǎmânǎ.

          Nu mi-am împlinit visul. Singurul nuc rǎmas în sufletul meu de copil, tǎiat și el dupǎ ce a murit tata, e cel de la fântânǎ, al lui tata-mare. Un nuc falnic crescut în fundul grǎdinii unde umbra se lǎsa grea de pe poale cu un miros plǎcut care stârnea simţurile. Trebuia sǎ mǎ caţǎr în vârf, sǎ reușesc sǎ clintesc ramurile groase, sǎ scutur din coaja lor crǎpatǎ nucile cu care-mi umpleam buzunarele.

          Ieri copiii mei m-au urcat în mașinǎ sǎ alegem împreunǎ un dar de ziua mea. La Auchan ne-am oprit unde se vindeau pomișori. N-am avut noroc, Se terminaserǎ nucii. M-am gândit cǎ cireșul dǎ pe rod mai repede și am suficient timp sǎ ajung sǎ simt gustul cireșelor. Pe autostradǎ nepotul meu Toma el tot timpul mǎ bombardeaza cu întrebǎri, era plin de mirǎri.

          –Tataie de unde vine dulceaţa în fructe, de la apa de ploaie? Sau de la mierea din soare? Spune-mi tu Puiule cǎ tataie nu-mi rǎspunde!

Vânzǎtoarea de iluzii

Notǎ: Rǎtǎcind pe blog, am descoperit un text melancolic, potrivit încercǎrii de a împlini duminicǎ un numǎr de înger. 66. L-am luat cu grijǎ (textul) și l-am așezat în vers

– Bunǎ dimineaţa fatǎ frumoasǎ!

Aș dori un soare blând,  

blond ca tine.

– Cu toatǎ dragostea, dar mai nainte

domnul Bond a cerut pentru sine

soarele fierbinte.

A doua zi m-am trezit

mai devreme, în faţa tejghelei

cu un braţ de tǎceri în poeme.

– Bunǎ dimineaţa fatǎ frumoasǎ!

Am o comandǎ

neonoratǎ de ieri.

– Domnule drag, cuptorul

a rǎmas cu ușa blocatǎ

azi noapte.

M-aș simţi vinovatǎ

sǎ-i ofer clientului

plǎcerile rǎscoapte.

N-am mai intrat în magazin

am renunţat de mult

sǎ cumpǎr iluzii.

În faţa casei, duzii

s-au înǎlţat

pânǎ aproape de cer.

Peste drum locul

a devenit auster.

Am deschis cu mirare ușa.

Dupǎ tejghea, pǎpușa din vis,

vânzǎtoarea mea,

se fǎcuse scrum...

Dandana la guvern

          Guvernul a devenit un institut de sondare în opinia publicǎ. Mǎcar pânǎ se alege președintele în republicǎ, nu mai e guvern! Tot aruncǎ întrebǎri în infernul din piaţǎ: „Ce-ar fi dacǎ i-am bǎga la pușcǎrie pe ziariști în fiecare dimineaţǎ? Sǎ-i învǎţǎm sǎ tacǎ, sǎ fie mai optimiști, sǎ nu mai transmitǎ stres naţiei informând siniștrii cǎ i-ar fi vǎzut pe miniștrii de la culturǎ sau mediu cu raţa-n gurǎ, înǎbușitǎ, pe Dristor Strasse și pe ea scria mitǎ? Vǎ jur cǎ n-o furase!”

          Publicul, oripilat peste mǎsurǎ și indignat, cere raţa, pe varzǎ sau în aspic și capul ministrului de la mediu, altceva nimic!

          Ca sǎ nu piarzǎ voturi, se implicǎ premierul și explicǎ de zor, apǎsat și rar, la televizor, cǎ raţa n-a fost mitǎ ci un exemplar simulat de cioarǎ vopsitǎ, necesar în democraţie. iar presa e liberǎ în continuare sǎ scrie.

          S-au strâns în conclav strategii: și Silberstein, și Teodorescu, și Mitch Stewart, și Sultănescu. Nu mai poţi mișca împotriva legii cǎ ajungi la DNA. Mai avem o sǎptǎmânǎ. Lucrul poate deveni grav. Dacǎ nu le dǎm în mânǎ o vrabie, zboarǎ cioara de pe gard.

          Dincolo de gardul vopsit, premierul, neliniștit ca un leopard, bǎtea fierul ca sǎ-l ţinǎ încǎlzit, s-a gândit și s-a luminat în priviri. „Ce ne-ar unii pe corabie (nu se putea dezlipi de marinar!) în cuget și-n simţiri?...  Le-am putea da în dreapta, o sabie și în stânga, scutul și le-am sugera: Români treceţi Prutul! Sigur cǎ atunci m-ar vota.”

          – Și lui Putin ce-i spunem dupǎ scrutin când ne-o lua la stors? Ne face oale și ulcele!

          – Cǎ, am cules micșunele și ne-am întors...

S-a suspendat suspendarea Google +

          Nu cred cǎ vǎ mai amintiţi comflictul meu internaţional cu un vameș ungur care mi-a ridicat din mașinǎ șase litrii de ţuicǎ de prunǎ a-ntâia din zona Piteștilor, pe motiv cǎ ţuica nu are certificat de înmatriculare în comunitatea europeanǎ și mi-a dat amendǎ. Degeaba mi-am folosit toate argumentele diplomatice, i-am explicat cǎ lichidul e medicamentul tradiţional românesc pentru frecţie, un fel de injecţie cu acupuncturǎ și e doar pentru consumul meu personal, stǎteam douǎ sǎptâni în Olanda de conjuncturǎ și n-aș fi vrut sǎ schimb tratamentul.

          El, tuciuriu cu mustǎţǎ, a rǎmas inflexibil de gheaţǎ, înconjurând momentul cu un zid chinezesc viu. Pǎrea sǎ nu înţeleagǎ o boabǎ românește. În diplomoţia mea, vrând sǎ-l îmbunez, crezând cǎ e și el om i-am zis rom nu ţigan, ca la carte. Nu era necesar, mi-am dat singur în van foc la valizǎ stârnindu-i mândria, susţinea în englezǎ ca e ţigan ungur și-și face doar meseria. Pentru ţuicǎ n-are cum sǎ-mi dea vizǎ. Desfǎcuse ușor dopul de la un vas și mustǎţile i se învârteau ca un sonar în vânt. Mirosea sfânt a izvor de prunǎ, tuleu gras. A tras un gât și-i vedeam omuleţul cum se mișcǎ rar, în sus și-n jos. Mai mult de-atât, am încercat omenește, frumos, sǎ-i propun jumǎtate - jumǎtate și mi-a rǎspuns clar romǎnește, întorcându-mǎ pe dos:

          – Nu se poate! Ţuica din vase la mine și chitanţa la dumneata! Atunci mi-am dat seama cǎ ungurul își lǎsase mama, la Constanţa.

          Am relatat evenimentul pe blog cu lux de amǎnunte și așa am dat de belea. M-am trezit olog, suspendat de Google + pentru discriminare.

          S-o luǎm pe rând. Nu l-am înjurat de mamǎ cu voce tare. L-am înjurat în gând. Și raţional, mama lui trǎia în ţara mea, deci nu era conflict internaţional. În viaţǎ însǎ treci și prin așa ceva! Ce era sǎ fac? Am parcat cuminte și eu într-un garaj ca marinarul, așteptând. Numai cǎ pentru mine nimeni n-a declanșat vre-un referendum. În primul rând cǎ nu eram președinte.

          Dar sǎ vǎ dau vestea cea mare. De asearǎ nu mai am suspendare! Pasǎrea ceţii zboarǎ din nou. Am primit fericit mult doritul cadou! Am aprins la eveniment lumânǎri de cearǎ. Aștern pe moment și ceva mirǎri, tot îmi pun întrebǎri.

          ...O fii cadou electoral de la guvern? Sǎ fie ciubuc otrǎvit de la Hrebenciuc? Microsoftul lucreazǎ? Dacǎ vine DNA-ul?... O fi mitǎ?

          Ce mai conteazǎ. Sǎ fie primitǎ!