Tot Tobȃrlanii. Nu se mai terminã

Ȋntr-un an, Dan, student fiind – nu ne mutasem ȋn Craiovei, stãteam ȋncã ȋn Papucești, fetele mele crescuserã și ele, mergeau la cãmin – niciodatã Dan nu venea cu mȃna goalã din București. Le adusese jucãrii sã le punã sub pom. Abia de reușisem sã le ascundem. Era ajunul Crãciunului și afarã ningea bogat. Ceaușescu ȋn anul acela fãcuse restricții, la ce nu fãcea el restricții, ȋn anul acela descoperise tãierea brazilor. Nu reușisem sã mã descurc și fãrã brad stricam bucuria copiilor. Fratelui meu i-a venit idea sã mergem la Merișani, acolo cãdea pãdurea pe case.

            – Facem o ȋncercare, dã-i telefon unui vãr de-al tãu! Cornel sau Burtilã ce ne costã? Nu prea țineam legãtura cu verii mei. Mã simțeam exclus din satul unde mã nãscusem. Se prãpãdise și țața, nu mai aveam acolo un loc al meu, se șterseserã toate drepturile. Jinduiam dupã o grãdinã a mea care sã-mi aparținã cu un prun un mãr și-un nuc ȋn ea, unde, atunci cȃnd va sosi timpul sã pot ridica o casuțã. Toatã viața am fost urmãrit de gȃndul acela și el nu s-a ȋmplinit.
           I-am dat telefon lui Cornel și cum e ȋntȃmplarea, cu o searã ȋnainte Sandu fratele Mioarei ȋi adusese un brad, ȋl avea pe salã cu crengile legate, deja pregãtit. Pe al lui, ȋl ochise de mult ȋn pãdure, ȋl fixase deja ȋn trepied cu vȃrful pȃnã-n tavan. Cel primit de la Sandu nu știa cum sã scape de el. N-aveam decȃt sã ne urcãm ȋn tren. S-a bucurat auzind cã sunt cu Dan, frate-meu, doar Ionelei, nevesti-mii, nu-i convenea aranjamentul. Nu fãcuse toate cumpãrãturile, nu terminase pregãtirile și ne strȃngeam toți și Virgil și mama de Crãciun la noi acasã
        – Lasã cã mȃine ți-o trimit și pe mama de dimineațã…
        – Nãucilor, doar azi nu e mȃine! Ce sã mai fac cu ea, poate sã comenteze, gãsește ea ceva! N-o spunea cu rãutate, mama venea ȋn fiecare dimineațã de jos din CEAIR pȃnã ȋn Papucești sã ducã fetele la cãmin. Nu ne-am fi putut descurca fãrã ea, amȃndoi plecam la servici.

–  Voi puneți coada pe spinare și eu stau acasã cu copiii legatã de mȃini și de picioare! A schimbat și ea cȃteva vorbe la telefon cu Mioara și apoi cãtre noi:
– Dane, sã nu-l lași sã se ȋntindã la bãuturã pe frati-tu cã mȃine e bolnav și mai sunt treburi de fãcut. Și-a dat seama cã greșise și a completat, “Ne stricã tot cheful!” Am liniștit-o amintindu-i cã pe vãrã-meu dãrnicia și ospeția nu prea-l dãdea afarã din casã, așa cã slabe nãdejdi sã nimerim la mese ȋntinse.
– Vezi dacã are vinul bun sã-ți dea și pentru mine o sticlã, am vorbit cu Mioara. Dacã-ți uiți capul pe-acolo, ai grijã sã nu uiți și sticla.
Am avut noroc sã prindem  trenul care tocmai pleca din garã așa cã ȋn mai puțin de o orã am ajuns ȋn sat. Era ziua noastrã norocoasã. Ningea ca-n povești, pomii erau ȋncarcați de floarea zãpezii și dinspre case cȃnd și cȃnd rãzbãtea pȃnã-n drum un  tulburãtor miros de cozonaci.
Eu cu Dan, numai noi, rar am avut ocazia sã vorbim. Tocmai ȋi citisem niște proze și ȋncȃntat de cum mȃnuia condeiul cãutam sã-l ȋncurajez sã scrie tot timpul, nu sã-i dau sfaturi, avea discernãmȃnt și talent, simțeam cã nu era nevoie.
Ȋn Merișani, pe Priba, cu talpa piciorului el cãlca pentru prima datã. Pe roți mai fusese ȋn mașina lui Virgil, taicã-su, cȃnd am vrut sã cumpãrãm casa lui unchiu Nicu. Nici nu bãgasem de seamã cãnd am ajuns la fȃntȃna lui Ciocioc,  Pentru mine drumul era presãrat cu amintiri nu cu zãpadã, iar eu parcã lunecam pe schiuri.
Am mai spus țața se prãpãdise, mai trãia doar unchiul Nae, iar ȋn curte fațã de ce știam eu, Cornel mai ridicase douã camere de cãrãmidã. Ușa cãtre Mița nu mai era ȋncuiatã, Mioara era cea care ȋl ȋngrijea dupã ce murise “dȃnsa” pe bietul Dragotã. Stãtea ȋn pat neputincios om bãtrȃn, m-a cunoscut.
– Ce mai faci Nelule? Mița noastrã nu mai e, mã pregãtesc și eu… Cȃnd am trecut ȋnapoi prin camera unde locuisem, puținã vreme, nu s-a putut mai mult, m-am agãțat cu privirea de locul unde știam tabloul. Era ȋncã acolo. Rama ȋmbãtrȃnise, dar mama și tata tot ginere și mireasã. Cornel s-a urcat ȋn pat și a dat jos tabloul din perete.
– Aveam de gȃnd sã ți-l dau, e al tãu. Nu știam ce sã fac cu el ȋn mȃini, i l-am dat Mioarei sã mi-l ȋnfãșoare ȋn hȃrtie de ziar.

Poate pentru cã nu-l mai vãzuse de mult pe Dan, vãrã-meu ȋncropise o adevãratã sindrofie. Cu o zi ȋnainte tãiase porcul. Ne-a adus dintr-un hȃrdãu unde pusese carnea la sãrat cȃteva bucãți mari cu șorici, le-a tãiat pe un fund de lemn, iar Mioara ne-a pregãtit o friptura pe grãtarul pus direct pe jar cu mãmãligã rece rãmasã de la prȃnz și un castron de murãturi. Ȋntinsese masa ȋn camera bunã de la drum.
Cornel ne-a luat ȋn beci sã ne arate ce instalație facuse el acolo, cu calorifere ȋn toatã casa. Centrala o ȋncãlzea cu lemne. Vinul ȋl ținea ȋn partea de beci al lui unnchiu Nae ȋn niște damigene mari de cinci vedre din care ieșea cȃte un furtun
– Sã respire și vinul, cã și el are sufletul și viața lui! A umplut o damigeanã ȋmbrãcatã cu rafie de o vadrã rãsucind canaua de la un butoi la care se vedea cã mai umblase.
– Ãsta e vinul lui Dragotã, dintr-al meu bem la Paști! A pus damigeana pe mijlocul mesei și ne-a zis:
– Serviți-vã! Mȃncați și beți cȃt puteți aici, cã acasã nu vã dau nimic! A venit Mioara cu o canã de sticlã și cu pahare mari
–  Mãi omule, fii și tu mai civilizat nu fii neam de tobȃrlan, Zice Dan cã suntem ȋnapoiați! (eu nu contam!) A umplut paharele. Vinul avea o culoare rubinie, limpede ca sȃngele de porumbel. Cu ajutorul unei pȃlni a umplut și bidonul de doi litrii pentru Ionela, sã fie sigurã.
– Hai noroc! Cȃnd ne-o fi mai rãu sã ne fie ca acuma! Asta era vorba lui Cornel la chef. Primul pahar se bea pȃnã la fund altfel se-nchide barul! și duse paharul la gurã sorbind cu plãcere. Știa ce bea!
– Vin de-asta beau numai boierii sã știți și voi. Am cãzut de accord cã ne place licoarea și am hotãrȃt amȃndoi și eu și Dan cã nu ne ridicãm pȃnã nu dovedim toatã paguba.
Cornel avea o boltã ȋn curte de-a lungul gardului cãtre Dumitra, iar unchiu Nae pusese vie aproape ȋn toatã grãdina. Merii și prunii țineau umbrã, i se fãcuse milã sã-I taie, așa cã strugurii nu se coceau prea bine. Ȋn anul ãla ȋnsa, dulceața boabelor de struguri se maturizase și vinul ȋntrecuse toate așteptãrile. Ne-am dezlegat repede la vorbã, eu neratȃnd prilejul  sã-mi susțin oful, dorința mea neȋmplinitã de a avea pe pãmȃnt undeva o grãdinã cu un prun, un nuc și-un mãr care sã fie numai ai mei, eventual marcați cu etichetã dacã s-ar fi aflat ȋntr-o grãdinã strãinã. De vreo douã ceasuri mã gȃndeam serios sã plantez și vițã de vie. De partea cealaltã, Cornel ne-a povestit despre veșnicele lui dispute cu Burtilã care de cȃte ori  trecea pe lȃngã gard ȋl ȋnjura și-l fãcea bastard.
Pe drumul de ȋntoarcere, la cinci și jumãtate aveam tren, Dan m-a asigurat ducȃnd bradul ȋn spinare, nu era prea mare dar era bogat, cã am cam terminat apropape toatã lucrarea. Nu ne-am fãcut de rȃs. Dacã a rãmãsese ȋn damigeanã un litru de vin era mult. Ȋmi plãcea sã-l ascult, n-aveam sã-l mai prind curȃnd pe Cornel ȋntr-o așa dispoziție!
Și ȋn fond bãusem de la țața. Țața a ținut cel mai mult la mine. Mi-a spus odatã cã au stabilit ei ȋntre frați, cã ce mi se cuvine mie, ca urmaș al lui Tobȃrlan e de drept locul unde și-a ridicat casa unchiu Nicu. Ǎla era locul lui tata, dat de ãl bãtrȃn.
– Și unchiu Nicu ce-a zis? Am ȋntrebat curios.
– Pãi nu ști cã mutul ãla n-are glas, n-a zis nimic! Numai sã nu mor eu ȋnainte cã nu las lucrurile așa. Dacã mor ȋnaintea lui Nae, bruma mea de avere ȋi rãmȃne lui Cornel. Trebuie sã-i rãmȃnã lui, e cu el ȋn casã, sã aibã grijã pȃnã ȋnchide ochii amãrȃtul ãsta al meu! Dacã eu rãmȃn la urmã, va fi bine și pentru tine, nu las eu lucrurile ȋncurcate. 
Am ajuns acasã pe-nserate. Eu aveam ȋn mȃnã o plasã cu sticla de vin pe care i-o dãduse Mioara, Ionelei și tabloul. Frate-meu ținea bradul și mã sprijinea sã nu alunec. Pierdusem schiurile, se mai rupea filmul, dar mã țineam tare. Nu cãdeam de-amboul. Ionela m-a dus la geam sã-mi arate rȃzȃnd cum se-mpleticeau urmele pe alee. Nu știa ea, cã eu fãcusem pȃrtie cã plecau fetele ȋn oraș cu Dan, sã le cumpere portocale și gogoși cu magiun.
Ȋn dimineața de Crãciun cȃnd m-am trezit, am aflat cã Dan, chiar a plecat seara cu fetele ȋn oraș. Nu mã durea capul. Deci vinul a fost bun. 
– Fetelor, hai sã ȋmpodobim repede bradul!

Paradisul pierdut

 noli-me-tangere

Un om se înjugase

și trãgea dupǎ el
trupul unei femei

cu sângele
șiroind
cald

Prin noroiul
de viațã
plugul lui  ara

Soarele ardea
Umbra
se destrãma

Nu se cunoșteau
Rãmãseserã
ȋn viațã

Pieptul ei alb
era singurul
loc cu verdeațã

Ȋntrebãri grele

Mi-am pus o ȋntrebare grea, vorba fratelui meu Suciu, profetul. De ce dracului trimit eu la concursuri cãrțile mele? Pãcãtuisem cu Norduri și cu Gușterele ... Și mi-am rãspuns singur ca prostu'. Aici Suciu nu are nici un amestec.

“E lãsat de la Dumnezeu postu'!”

Deci cȃștigatul sunt eu, chiar dacã Nordurile mele n-au atins rãsãritul la Arghotica…
Nu m-am dedulcit cu pãcatul ca nefericitul care a poftit

Tobȃrlanii. Ȋmpletituri de lȃnã

Pare cã am terminat Tobȃrlanii. Ediția doua a Gușterelui. S-au mai țesut ȋn plasa Gușterelui incã 40-50 de pagini. Trag nãdejde ca ȋmpletitura va fi, tot din lȃnã.  M-am ferit cȃt am putut de mãtasea broaștei(!...) și odatã prins ȋn ea, sper cã cititorul nu va putea rupe vraja unui teritoriu magic, pierdut, pe care am ȋncercat sã-l prelungesc ȋn roman.

Mai sunt doar cȃteva mici amãnunte, mici dar esențiale.

Mie nu-mi place sã deranjez.

Va trebui sã merg la Vlasie, el a ȋngãduit prima ediție și pare sã-l fi mușcat Gușterele. Pe mușcura asta contez și pe marele editor – nu pe prieten(prietenii ȋi numeri pe degete! cum spuneam ȋn prosteala mea), – ca sã strecoare cartea la tiparit, printre manualele școlare, pȃnã ȋn 5 septembrie. Obligatoriu aceastã datã pentru a putea duce cartea cum am promis ȋn 12 septembrie la Casa Dogarului Arena unde avem noi Tobȃrlanii, Conferința. (aici evenimentul)

Dacã nu, aștept oferta unei edituri mai mici. (Facebook se aude?)

Și ȋncã un amãnunt, nu m-am decis asupra numelui de botez. Tobȃrlanii, sau tot Gușterele?

Poate mã ajutã cineva.

10. Tobȃrlanii. Fragment

Cu toatã dragostea pe care i-a arãtat-o Melaniei, tanti Gica a greșit fațã de ea o datã. O singurã datã, poate tocmai cȃnd nu trebuia. Melania era studentã, departe de casã, la Bacãu. Era bine acolo ȋși fãcuse prieteni, avea suficienți bani, cȃnd se terminau dãdea telefon. Cãpãtase independențã, ea, cam tot timpul fãcea ce vrea, dar ȋntr-o vacanțã venitã la Stolnici tanti Gica s-a ținut de capul ei s-o mãrite. I-l gãsise pe Gogu, nu conta Gogu, ȋn fond bãiat bun, conta cã nu simțea nimic pentru el. Nici pe departe nu era prințul pe care și-l ȋnchipuise luptȃnd din toate puterile sale ca sã cȃștige trofeul pus ȋn joc.

N-a avut noroc. Asista neputincioasã la un aranjament mãrunt pus la cale pentru a-i asigura o stare de siguranțã ȋntr-o familie bogatã. Cãzuse din povestea cu ȋnșir-te mãrgãrite ȋn care tanti Gica o fãcuse sã vețuiascã pȃnã atunci, ȋn mijlocul unei tocmeli cinstite ȋntre doi precupeți vicleni la un tȃrg sãptãmȃnal de vite, unde cei doi discutau, nu cu marfa la vedere ci cu ea ascunsã, fiecare dintre ei dorind sã scape cȃt mai repede de a lui.

Contau casele cu odãi multe de te rãtãceai prin ele. Conta averea, via din grãdina  casei, beciurile pline cu butoaie de vin care nu se goleau niciodatã, orãtãniile din curtea din spate, animalele domestice ce n-aveau cum se plȃnge de sindromul singurãtãții.

Gica simțise cã la moarã lucrurile se puteau schimba. Unul dintre morari prins cu mișmașuri intrase la pușcãrie. Veneau tot mai des controale. Ajunseserã sã-i inventarieze pȃnã și porcii crescuți pe lȃngã moarã. Șefii de la județ se schimbaserã, Ceaușescu devenise prea mare, greu de ajuns la el! O puteau ȋntreba oricȃnd securiștii sau procuratura de unde ȋși permitea huzurul.

Prin cãsãtoria fiicei ȋntr-o familie ȋnstãritã se creeau circumstanțe.

De partea cealaltã nea Vasile tatãl lui Gogu, ceferist vechi, ieșise la pensie. Legenda spunea cã ȋn ultimul lui cãlãtorie ca șef de tren, ȋntr-o ȋncãierare s-au omorȃt ȋntre ei doi bandiți ȋn ultimul compartiment. Fusese martor ȋn omorul acela, fãrã sã intervinã, trenul era gol a decis cã nu meritã dupã o viațã pe calea feratã sã dea de necaz ȋn ultima zi și sã fie tȃrȃt prin tribunale. A ȋmpins trupurile nãclãite de sȃnge ȋn noapte afarã, dincolo de ușa vagonului. Tocmai trecea printr-o pãdure și pãdurea le-a ȋnghițit, nu s-a mai auzit de ele. Cȃnd sã arunce și geanta dupã ei Dumnezeu la oprit. Cicã ȋn geanta aia ar fi gãsit o comoarã.

Repede s-a fãcut nunta și tot atȃt de repede tanti Gica și-a dat seama cã greșise. La nuntã a mai fãcut o ȋncercare. Cu notorietatea ei, voia sã joace rolul de soacrã mare, sã-i eclipseze pe toți!... Era tot pe lȃngã Vasile, acoperindu-i vorbele! De parcã deja se mutase ȋn curtea aia.

Nu s-a potrivit și Vasile a ținut sã-i spunã cu un fel de sictir, ȋntre patru ochi trãgȃnd-o ȋn beci printre butoaiele cȃt statul de om(acolo ȋncã n-o dusese sã-i arate).

–Cuscrã, ia-o mai moale cã nu dumneata te-ai mãritat cu mine ci bãiatul meu s-a ȋnsurat cu fata dumitale. Te ȋnbeți cu apã rece și slavã domnului beciul e plin. Ȋn casa asta se bea numai vin! A plecat cam cu coada ȋntre picioare și s-a așazat bosumflatã lȃngã Ionel. Molȃul ãla nu i-a cȃntat ȋn strunã.

Am rãmas cȃteva zile dupã nuntã eu Maria și Cornel, insistase Melania sã mai stãm cu ea pȃnã se obișnuiește cu noua situație. Tinerilor le dãduserã patru camere ȋn aripa casei dinspre drum, aveam unde. Trebuie sã spun cã n-am ȋnțeles mare lucru din tot ce se ȋntȃmpla pe-acolo. Prima care ieșea ȋn curtea largã dimineața, cu capul ȋn pãmȃnt teleghidatã, era țața Maria, mama lui nea Vasile. Traversa bãtãtura pȃnã ȋn poartã se uita pe drum ȋn sus și-n jos, apoi intra ȋn beci. Ieșea de-acolo cu douã gãleți umplute cu vin. Una o ducea la bucãtãrie și cealaltã, acoperitã, pe sala ȋnchisã unde dormeam noi.

Ne-a explicat Gogu cã la ei nu se obișnuiește apa. Apã din puț se scoate doar ca sã se gãteascã mȃncarea și pentru animale. Oricum totul se fãcea ȋn liniște. Era prestabilit. Pe nea Vasile l-am auzit vorbind doar cu animalele, atunci cȃnd rȃnea sau le dãdea de mȃncare.

Am plecat de acolo roși de ȋndoialã. Unde dispãruse dintrodatã veselia și optimismul Melaniei? Aveam sã aflãm curȃnd cã a pierdut la Bacãu cȃteva examene, s-a dus cu Gogu, era ȋn ultima sesiune și n-a mai reușit niciodatã sã-și dea definitivatul. Semãna cu taicã-su, cu Ionel. A renunțat prea ușor la lupã.