La masa de lucru

Se pune problema dacã se iubesc

 

Ea, specialã și fãrã noroc. Liberalã, iubitoare de pãsãri și de naturã ȋși fãcea tot timpul cruce cu limba-n gurã, dar dragostea nu-i lua foc. Romanțioasã, cu capul ȋn nori, ȋn fiecare dimineațã dãdea grațioasã frimituri la ciripitori, ȋn fața blocului, ȋntr-un loc cu verdeațã, dȃnd cu tifla norocului și așteptȃnd sã coboare pe calul lui alb din metrou cavalerul de tip nou, sã punã ordine și culoare ȋn viața ei trecãtoare…

El, erou cu stele de general, te puteai uita la soare, doar dacã era ȋn interes național…

Cȃt timp socotesc, se pune problema dacã cei doi se iubesc.

Crucea de piatrã

Pe străduţa pietruită a Dudeştilor, dincolo de intersecţia cu Dorobanţi, trăsurile începeau să oprească în faţă bordelurilor după ce se lăsa întunericul. Flǎcǎruia felinarului – agăţat direct pe zidul casei sau în poartă – roşie de la gazul îndoit cu apǎ, nu reuşea să lumineze într-ajuns feţele celor care intrau scoţându-şi obiectul ce le acoperea fruntea. Pălărie, dac-ar fi fost vreun domn, sau caschetã, dacă se nimerea unul dintre ofiţerii venetici ce umpluseră străzile Bucureştilor. Cei, cu bască sau chipiu, treceau ceva mai în jos căci strada plăcerilor avea mai multe stabilimente. Oferta fiind după buzunarul clientului.

Odată intrat în salonul larg cu pereţii plini de tablouri, aşezat la una din cele câteva mese, băutura şi flecǎreala fetelor care stăteau în picioare lângă soba de teracotă ce ocupa jumătate din perete, te făceau să uiţi de bombardamentele tot mai dese din ultima vreme. Sorbeai un pahar-două din băutura fină şi numai după aceia îţi clăteai ochii alegându-ţi una dintre fetele îmbrăcate provocator, transparent, astfel încât să-și pună în valoare calităţile de patrimoniu.

Venise să-şi ia la revedere. Aranjase la cazarmă cu sublocotenetul Haralambie, zicându-i că nevasta e gata să nască şi trebuie s-o încurajeze cumva înainte de plecare. Transferat de curând din Garda Regală nu-i ştia nimeni rostul ȋn trupa nouã aşa că încercarea dăduse rezultate. În birjǎ se gândise deja la Suzi, şi-ar fi dorit s-o găsească liberă. A avut noroc. Nu-şi mai plătise de mult abonamentul, dar Miţa, patroana, avea slăbiciune la el. Cum îl văzu îl luǎ în braţe şi-i şopti la ureche:

– Unde mi-ai fost puşlama? Am crezut că m-ai tradus. Ce e cu uniforma asta pe tine? Titi era într-o uniformă militară obişnuită de infanterist, o predase pe cea specială cu ciucuri și firete din Gardã.

– Îţi povestesc mai târziu. Las-o pe Suzi cu mine şi dǎ-ne sus şi o sticlă cu lichior de nuci. Patroana se uită lung, fetele nu aveau voie să bea în timpul lucrului, dar se execută îndată. O luǎ pe Suzi de mânǎ extrăgând-o cu o plecăciune “vinovată” din grupul ce se strânsese ciorchine în jurul lui. Fetele ţuguindu-şi buzele supărate izbucniră pe mai multe voci.

– Ia-mă pe mine Titișor!

– Doamnelor, va rămân dator!

În camera de sus, patul larg cu aşternut roşu după două păhăruţe de lichior se cãznea sã-i primeascã bine, dar parcă nu se potriveau ca altădată jocurile. Nu ardea focul… Nimic profesional ȋn ȋntȃlnirile lor de pȃnã acum, uitau cu totul unde se aflau și ȋși stȃrneau reciproc dorințele, ceeace mai ales pentru Suzi pãrea o minune, redescoperind ȋn sine ca o bucurie ce-i umplea inima, susurul unui izvor pe care-l credea ȋmpietrit demult.

– Suzi, ştiai că ai un sȃn mai nătâng şi altul fudul? Pare că n-am supt nici le fel, nici destul! Avea un bust perfect Suzi şi-i plăcea să-i mângâie sănii, să-i potrivească în căuşul palmei ridicându-i uşor spre gura lacomă.

– Mai lasă iezii că ne-apucă nǎmiezii, fără speranţe! Ce-i cu pistolul tău? N-are gloanţe? Hotărăşte-te până joi!

– Suzi, mâine plec la război. Îl împinse cu putere de deasupra. Aprinse lumina şi mânioasă în pielea ei de femeie tânărǎ ce lucea, îl cercetǎ intens, cuprinzând-o încet, din interior, întunericul.

– Bine mă Titi şi noi?... Devenise dintr-o datǎ purtătoarea de iluzii a tuturor fetelor care-şi făceau meseria fără tragere de inima în camerele alăturate. Veni lângă el, îi lua mâinile şi i le puse pe sâni cu capul dat pe spate, frecȃndu-i de mâinile lui. Sfârcurile deveniseră tari şi sănii flǎmânzi parcă cerşeau adăpostul.

– Bine mă Titi!... Se mistuirǎ într-o îmbrǎţișare lungǎ, refuzȃnd sã asculte fȃșȃitul tot mai intens al tãcerii.

Nota: Acest post poate fi publicat in orice revista cu conditia sa fiu informat

Ȋndreptar pãtimaș

 

Nu-mi ȋngãduiam

sã mai privesc miezul ȋncins

al astrului zilei

Mã ȋncãlzeam la palida lunã

pipãind

coapsele lucind reci

ale negresei

Mã credeam tȃnãr

și m-am trezit

ȋntr-o bunã zi

fãrã vȃrstã

GUŞTERELE din DRUM

Notă: După lansarea la Merişani a apărut şi prima cronică

GUŞTERELE,  de Ion Toma IONESCU
Note de lectură
                                                                                                                    Domniţa Neaga
 

            „ Nu ştiu dacă cititorul acestei cărţi va gândi ca mine. Încerc să mă dumiresc şi dacă personajele mele schiţate se pot aşeza comod într-un roman. Am amestecat planurile, n-am pus personajele să relaţioneze destul, alteori au relaţionat nefiresc, nu le-am conturat suficient ca tipologie, ca epică, psihologie etc. Recunosc, uneori am amestecat stilurile, timpii istorici şi cei ai povestirii, spaţiile, am inclus şi un metaroman, nu-i prea mult? Fără o succintă organizare!... De parcă am avut numai dubii, nu şi idei...”

            Fragmentul citat, care deschide capitolul XXIII al cărţii, este o mărturie sinceră a frământărilor şi neliniştilor scriitorului, preocupat de calitatea actului de creaţie. Exigenţele sale morale faţă de sine sunt atât de înalte, încât deplina luciditate îl face să se întrebe dacă demersul său creator este cel autentic... Nu întâlnim prea des, în ziua de astăzi, scriitori care să-şi pună astfel de probleme de conştiinţă legate de scris.

            Romanul „ Guşterele”, ediţia a doua, apărut la Editura Inspirescu, Satu-Mare, 2015, aduce în faţa cititorului român o poveste de viaţă autentică trăită de personajul, narator şi autor deopotrivă, Ion Toma Ionescu. Scriitorul înoată în trecutul de ceaţă pe care îl aduce în memorie şi îl retrăieşte cu aceeaşi intensitate ca odinioară, dacă nu chiar mai intens.

Nu cunosc raţiunile care au stat la baza acestei a doua ediţii, dar am observat cu bucurie câteva lucruri inspirate care au adus îmbunătăţiri substanţiale conţinutului cărţii apărute în 2013 la Ed. Paralela 45 din Piteşti. Sunt fixate, de data aceasta, mult mai clar coordonatele temporale şi spaţiale ale romanului. Fiecare personaj beneficiază de o atenţie sporită din partea autorului, amănuntele aduse în plus consolidându-i personalitatea. Se vede o preocupare mai mare de a întări caracterul autentic al întâmplărilor: despre unele personaje avem mărturii noi din partea unor „martori”; despre faptele povestite avem „documente” descoperite recent în arhivele pe care scriitorul le-a cercetat. Remarcăm tendinţa vădită a prozatorului de a face din personajele pe care le-a iubit adevărate icoane, punând pe chipul acestora o lumină transfinită. În fine, prin această a doua ediţie, I.T.Ionescu desfiinţează frontiera dintre realitatea dură (trăită de personaje în nişte ani la fel de duri) şi cea magică, onirică, oferind cititorului posibilitatea de a-l însoţi pe autor într-un univers pluridimensional, acţiunea desfăşurându-se pe trei planuri interşarjabile: real, fantastic, oniric.

            „ Guşterele”, titlul romanului, este o metaforă. Dacă am încerca să o decodăm, nu am face decât să maculăm imaginea artistică. Ar fi ca şi cum am mângâia cu mâinile înnoroite aripile albe ale unui înger.

Cartea este structurată pe mai multe capitole, fiecare capitol purtând numele unui personaj, sau un titlu metaforic ce defineşte o vârstă, o etapă, o stare de spirit. Unele capitole au acelaşi titlu, de pildă numele unui personaj, surprins însă în ipostaze diferite ale existenţei sale.

Am remarcat şi cu altă ocazie calitatea deosebită a autorului de a portretiza. Uneori, prin câteva detalii, realizează un portret viguros, memorabil. Personajele sale sunt aidoma unor construcţii solide, împodobite pe dinăuntru cu fresce de o rară frumuseţe. Ele sunt actorii care dau viaţă textului literar, interpretând de cele mai multe ori un rol dramatic, mai rar, unul comic.

            Nu lipsesc tablourile onirice de cea mai bună calitate expresionistă şi escatologică. Capitolele XIX şi XXI,  respectiv „ Coverga din cer” şi „ La covergi”, oferă o imagine a Raiului, unde bătrânul Tobârlan negociază, în termenii lui, cu Dumnezeu. Dialogul dintre cei doi, calm, paşnic, pare a fi o discuţie firească între doi prieteni. Tobârlan este un alt om: a renunţat la multe din apucăturile lumeşti, acceptă constrângerile impuse, dar ultimul cuvânt pare să îl aibă tot el. Covergile care populează lumea Raiului sunt asemenea unor iglu-uri, în care s-au retras Tobârlanii, spre a se bucura de fericirea de care nu prea au avut parte aici pe pământ... Umorul fin şi ironia ascunsă, stilul liber de podoabe artistice... sunt mărturii ale unui robust talent scriitoricesc.

            În cartea lui Ion Toma Ionescu totul începe şi se termină cu „ timpul”. Un timp de o exactitate matematică, timpul demiurg, un timp lipsit uneori de importanţă, care curge haotic, un timp care vine parcă din afara oamenilor, îi împinge, îi constrânge, îi subjugă şi le acoperă timpurile lor particulare. Este timpul imperios al lumii ( lumea văzută ca un  sanatoriul universal) în care vieţile noastre, ale oamenilor, se înscriu ca un punct pe o dreaptă  fragilă...

            Parafrazându-l pe Ludwig Wittgenstein, aş spună că înţelesul acestei cărţi poate fi exprimat în câteva cuvinte:” Ceea ce se poate în genere spune se poate spune clar; despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”... Tăcând, însă, nu vom afla niciodată dramele înaintaşilor noştri, viaţa lor plină de privaţiuni, ceea ce au gândit şi au făptuit, cine au fost ei, dar mai ales, cine suntem noi, cei de astăzi, care descindem din ei şi ducem mai departe moştenirea lor genetică.