Cronica la Dosarul "Albastrii"

Pericolul Albastru

 
          Orașul Pitești a stat ani de zile pe un substrat înțesat cu dinamită. N-ar fi trebuit decât o simplă scânteie ca să sară în aer. Cu toate cartierele sale, cu suburbiile de la Ciocănei la Bănănăi, de la Prundu la Găvana. Și mulți dintre kamikazii și talibanii care umblau să aprindă fitilul, se află azi printre noi. Niște băieți pe atunci, de abia dați în tulee.
           Nu sunt vorbe în vânt. Dimpotrivă, documente olografe sau dactilografiate pe hârtie cu antete și întărite cu ștampile și semnături de persoane cu autoritate asupra destinelor umane. Rapoarte, adrese, interogatorii, declarații, procese verbale de constatare, de anchete, de descindere, de arestare. De trimitere în judecată, în închisoare, în colonii de exterminare. Trimiteri...
           Dacă e să credem în aceste documente ale securității, republicate parțial și periate din dosarele celor urmăriți, supravegheați, arestați, anchetați, judecați, pericolul distrugerii orașului și securității statului era atât de mare încât necesita și justifica o forță de represiune tot mai puternică, mai vigilentă, mai activă și mai bine dotată.
           Este uluitor să afli ce mult personal și ce rețea ramificată avea aparatul terorist, de la informatori din rândurile anonime la generali cu multe stele pe epoleți. Sistemul își strecura agenții sub acoperire până și în populația școlară, ba chiar în organizațiile de partid, la toate nivelele. În același timp exista culpa de a nu-ți ”demasca” prietenii, chiar membri de familie, cunoscută în documente ca ”atitudine de gură cască” sau, și mai rău, ”pactizarea cu dușmanul de clasă”.
           Pericolul pentru Pitești venea din partea unor elevi, studenți, funcționari, muncitori, scriitori, artiști, tineri fără ocupație, considerați ”paraziți sociali”.
Documentele pe care le avem deocamdată la îndemâna publicului sunt cele publicate în cărți, reviste, ziare de către eroii acelor zile: Aurel Sibiceanu, Ion Toma Ionescu, Valentin Predescu. Mai strângeau materiale scriitorii Dan Rotaru, Mihai Ecovoiu, și este de presupus Călin Vlasie, Virgil Diaconu, Florin Silișteanu și mulți alții cu biografiile trecute în stranii documente.
           În cartea masivă ”Dosarul Albaștri”, semnată de scriitorul Ion Toma Ionescu, autor al mai multor volume de versuri, e vorba de numai o grupare de ”revoluționari” din multe altele. Care a funcționat numai cinci ani până când a fost destrămată printr-un proces cu public la Casa de Cultură a Tineretului.
           De fapt acele elemente dubioase și periculoase, care trebuiau anihilate, nu erau decât niște tineri neconformiști, care nu acceptau nici măcar constrângerile familiale. Drept pentru care unii dintre ei au fugit de acasă, ba chiar părinții s-au ”lepădat” de ei, cum a fost cazul lui Nicolae Radu.   
           Toți foarte talentați. Claudia Duminică a făcut câteva roluri de excepție pe scena teatruluil, lui Nicolae Radu, mi se pare încă elev, i s-a inclus o piesă ”Unde fugi Corina” în repertoriul aceleiași instituții artistice și exemplele s-ar putea înmulți. Am scris cinstit despre creațiile lor, în presa locală și centrală, considerându-mă obligat să-i încurajez și să-i susțin.
           Ce pericol puteau să prezinte ”Albaștrii” și tinerii din alte grupări de acest fel? Se întâlneau la ceainărie, la ”Terasa Turcului”, la ”Bar de zi”, sau la locuința unuia dintre ei. La o ceașcă de cafea sau un pahar de sifon, la un covrig, la o sorbitură de coniac.               
          Discutau cărți citite, ce-i drept unele interzise, spuneau poezii, în intimitate cântau, dansau, se iubeau... Învinuiți la început de cosmopolitism, de apoliticism, de pesimism, chiar de parazitism, au ajuns să fie declarați elemente dușmănoase. Nici revoluționari, nici partizani, nici sabotori, nici spioni: fără organizare, fără comandament, fără program, fără strategie și tactică, fără intenții de luptă nu puteau fi o organizație revoluționară decât în prezentarea securității, care avea nevoie de victime ca să-și legitimeze existența și lefurile.
          Palidă de la început, lovită din afară, uzată pe dinăuntru, mișcarea nu a putut să reziste multă vreme. Nu au lipsit cei care să cedeze și chiar să trădeze, mărturisind, sub presiune, chiar păcate pe care nu le aveau și acuzându-și prietenii chiar pentru mai mult decât au făcut.
           Procesul cu public, la care au fost aduși cu sila zeci de tineri din fabrici, din facultăți, din școli, din birouri, culeși de pe stradă, avea rolul declarat de a-i recupera pe acești tineri rătăciți și a-i reda societății ca să fie educați în câmpul muncii. Dar cu intenția de a vârî frica în gândurile celor care ar fi vrut să mai încerce asemenea experiențe. Nu s-a lăsat cu condamnări grele, deși unii participanți cereau zgomotos pedepse cât mai mari, așa după cum fuseseră puși la cale, dar destinele lor au fost deviate, ascensiunea blocată.
           Autorul acestei cărți, personaj în același timp, Ion Toma Ionescu, nu orientează reflectoarele asupra lui, nu se bate cu pumnul în piept, nu bate din pinteni, nu se dă cel mai mare și mai tare. Încă un motiv, pe lângă abundența documentelor, de a ne convinge că avem de-a face cu o carte care exclude fabulația deși se citește ca un roman senzațional.

Prof. Marin Ioniţă

Pomul de Craciun

În

plan,

două cărţi

să scriu, ca să fiu

într-un an bun mi-am

promis. Ele doar contează

de la o vreme în Paradisul îngerilor.

În oglinda mincinoasă timpul ca-ntr-un

 vis urât şi-a facut toate temele. Abia de-ţi

zăreşti printre rânduri copilăria acoperită cu zăpadă

pe uliţi, abia de mai poţi iubi. Suliţi de gânduri  au

înnegrit paginile.

Sunt mulţumit,

a fost un an

împlinit.

LA MULTI ANI !

Colind

În grădina casei tale

au înflorit merii.

Crezându-se-n mijlocul primăverii

un prun smintit a-nflorit şi el.

Pâlpâie stins,

i-a îngheţat răsuflarea.

Tu vi să-mparţi colinde

dansănd cu aburul

pe zarea de plăcinte.

Mi s-a tăiat respiraţia,

Abia de pot rosti:

Bună dimineaţa la Moş Ajun!

P. S.

E doar un colind, de dincolo de dragoste

Beţie de cuvinte cu poetul Suciu

„Senectute!”...  „Senectute!”

Mă strigă din pahar poetul Suciu,

care tocmai postase pe Facebook

o bucată de literatură post modernă

răsturnată pe spate,

cu picioarele lungi,

suple şi uşor depărtate,

proptite în zid

pe caldarâmul suav al patriei.

Eu toată viaţa m-am înconjurat de cărţi,

aşezându-le riguros

în rafturi pe toţi pereţii,

pănă ce Suciu cu tumultul lui tineresc,

certificatul Ornis şi

sticleţii la purtător,

mi-a explicat că sunt falsuri

n-au valoare stilistică

şi sunt degeaba,

la fel ca morţii nostrii din revolutie

n-au viitor.

         

Dând moaştele la o parte,

a eliberat raftul de sus

şi-a venit documentat, cu soluţie.

Am auzit ca prin vis:

„Senectute!...  Senectute!

Timpul curge.  Avem de scris.

File din Dosarul Albastrii. La revolutie

Aşadar ne-am convertit în informatori ca Nae. Unii. Or mai fi?... Alţii ne-am ascuns, ne-am izolat, ca mine, ne-am chinuit să uităm, am întors filele. Dar n-am putut, nu puteai să scrii ce voiai, paginile nu mai erau libere.

Personal am crezut că mă pot reinventa la uzină. M-am topit în mase. Masele, oameni cumsecade cu grijile şi necazurile lor. În locul versurilor, curând am început să scriu dări de seamă, mai întâi la UTC. UTC-ul mă reprimise ca membru, nestatutar, după şase luni de la excludere. Când s-a-mplinit un an, colegii m-au ales secretar UTC pe o secţie cu peste 700 de salariaţi.

Aspiraţiile înalte le-am şters din memorie. În locul spectacolelor de teatru visate mi-am făcut o brigade artistică la secţie, colindând apoi toată ţara în concursurile „Cantării Romaniei”

Mă invârteam într-o lume mică, cu satisfacţii şi împliniri pe măsură. Am fost primit în partid, apoi ales secretar al unei organizaţii de bază. Mi-am întemeiat familie. Munceam conştiincios, toţi mă apreciau. Uitam cu sârg lucrurile mari, implicându-mă în cele mărunte. Îmi aduceam aportul la împlinirea „tipologiei” omului nou. Pierdusem aspiraţiile universitare, păstram ascuns doar visul unui Ştefan Gheorghiu, apreciind că după interdicţia de a putea publica, era singura cale, prin intermediul ziaristicii, de a forţa redeschiderea porţii. Dar mi-au respins dosarul.

Zona aceea tulbure, ştearsă din minte, se întinsese  ca o pată de cerneală albastră vărsată pe foile dosarului meu. „Ionescule intră în rând! Trageţi capul!”  Mult mai târziu, prea târziu se pare, s-a vrut totuşi să se facă dovada spălării „păcatelor de tinereţe” şi am fost trimis la Şcoala de partid de un an de la Craiova. Mi se promisese atunci că la întoarcere voi avea şi un apartament nou, cu trei camere, crescuse familia, rangul, pretenţiile.

Un bun amic Ion Bulearcă  mi-a zis la plecare, eu cumva mândru nevoie mare că prind ultimul tren:

– La cât de ghinionist eşti, ai grijă să nu sară trenul de pe şină! E autentic. Era toamna lui '89. Cătă dreptate avea, a sărit… poate revin! Nu, nu revin, mai bine acum, să descriu măcar secvenţa...

*

Şcoala de partid de pe strada Brestei era bine organizată. Ca o cetate înconjurată de ziduri, separată de colcăiala obişnuită a mahalalei. Îşi umplea curtea interioară, din două în două ore în pauzele dintre cursuri, cu oameni în general maturi, îmbracaţi în costume cu cravata aferentă, fără pretenţia de a fi şi asortată. Erau acolo primari de comune, secretari de comitete de partid sau organizaţii de bază din mari intreprinderi. Nu-i obliga nimeni să poarte uniformă. Era doar respectul...

Norocul, pentru a destinde atmosfera, altfel destul de sobră, şi a mai deschide culorile, consta în apariţiile celor câteva tinere fete de la Şcoala UTC cu aceeaşi locaţie, în jurul cârora se organizau grămezile spontane.

Pauzele scurte, măturau curtea disciplinat, nu ca într-o şcoala cu elevi normali, uitaţi ici şi colo pe terenuri de joacă sau sportive. Nu era cazul.

Aveam de toate în teritoriul privilegiat, înconjurat de ziduri. Sală de mese cu cantină proprie, bine aprovizionată, bufet cu produse alimentare la preţuri rezonabile

(Sâmbăta când plecam acasă cumpăram de aici alimente pentru familie, altfel de negăsit în galantarele mai mult goale ale vremurilor, în care făceau epocă adidaşii şi tacâmurile de pui, şi acestea sub semnul cozilor nesfârşite).

După amiezele le petreceam în aceleaşi săli de studiu, pregătindu-ne pentru ziua următoare. Seara, în mod organizat vizionam un spectacol la teatru, sau la operetă, instituţii cu care şcoala avea contract. (Frumoase seri, dincolo de culturalizarea intensivă!)

Camerele cu două sau trei paturi ofereau condiţii întru totul decente. Despre programa de studiu, neinteresant, nu are relevanţă pentru subiect, în orice caz trebuie spus, nu toţi profesorii erau dogmatici.

Practic am făcut această divagaţie, doar pentru săptămâna timişoreană a revolu-ţiei. Nimic nu a pătruns atunci, nici o informaţie, surprinzător, dincolo de zidurile cetăţii. Ne aflam într-un teritoriu interzis. Zvonurile parcă au fost restricţionate în cabina porta-rului, speriat şi el de pistolul de la şold primit de puţin timp în dotare. Craiovenii externi, ce plecau acasă, după orele de predare, nu mai veniseră de câteva zile. Desigur sub im-periul evenimentelor, opriţi să comunice veştile răspândite de Europa liberă.

Imposibil, să nu se fi aflat şi în interior ce se întâmpla la Timişoara, dar cursan-ţilor cred, le era frică să discute între ei, erau la mijloc vieţi omeneşti, sistemul avea de-sigur ochii şi urechile larg deschise.

Cu o seară înaintea mitingului din 22 Decembrie, în curtea şcolii s-au petrecut lucruri greu de explicat. Directoarea, o persoană respectabilă cu haina cernită de puţin timp pentru soţul ei, jovială cum nu apăruse până atunci, în mijlocul cursanţilor, arăta dintr-un album poze din timpul studenţiei sale la Moscova, unde era alături de Gorbaciov si de Ion Iliescu, despre care avea numai cuvinte de apreciere. Nu a pomenit nimic despre timişorenii împuşcaţi în stradă, doar a făcut aluzii limpezi la faptul că Ion Iliescu era pre-gătit, merituos, pentru viitoare funcţii de conducere în partid.

Mărturisesc, recunoscându-mi infirmitatea politică, pentru prima oară auzeam rostit acel nume. Contextul l-am reevaluat mai târziu, atunci când preşedintele Iliescu susţinea cu tărie la televizor că nu l-a cunoscut niciodată pe Gorbaciov. Directoarea, al cărui nume îmi scapă, pe care n-o mai văzusem la taifas, cu aşa un număr imens de cursanţi strânşi ciorchine în jurul ei, ne-a anunţat că a doua zi îl vom avea musafir pe Traian Ştefănescu, Prim-secretarul judeţului ce ne va ţine o prelegere în amfiteatru. 

Ajunşi în cameră, deja realitatea ne prinsese din urmă. Răbufnise. Făcusem legă-turile, şi în plus circula zvonul că Traian Ştefănescu vine cu arme, noi fiind cei mai legi-timi apărători ai regimului şi valorilor sale, urma să fim trimişi la Timişoara. Noaptea a defilat agitată, ca şi altă dată, într-o totală dependenţa de nesomn.

Dimineaţa, majoritatea profesorilor nu s-au prezentat la ore, şi nici Traian Ştefănescu nu şi-a mai făcut apariţia. În fiecare sală de curs a fost adus un televizor pentru vizionare organizată şi cu toţii aşteptam tensionaţi începerea mitingului anunţat al lui Ceauşescu. De la primele semne de panică în mulţimea din piaţă, am ştiut. Deraiase trenul. Am vorbit cu Georgică Mănescu, un coleg din uzină să escaladăm gardul, zărisem dimineaţă  porţile încuiate cu lacăt. Am riscat. Fără geamantanele cu lucrurile personale, care desigur ar fi bătut la ochi.

Am sărit. Portarul s-a uitat la noi n-a avut reacţie. Alergam pe străzile ce înce-puseră să freamăte în Craiova. La geamul unei vitrine în ecranul televizorului, aprope de gară, l-am zărit pe Dinescu. Orice s-ar spune Dinescu şi-a asumat un risc adevărat atunci, n-a sărit gardul ca noi, de frică. Aş vrea să nuanţez totuşi acea frică. Ea era generată de imaginea pistoalelor, imi rămasese în memorie pistolul tremurat al comandantului securităţii îndreptat spre mine la 20 de ani, cum ar fi fost să-l simt rece în mâna mea şi să-l îndrept...

La gară, trenul spre Bucureşti a plecat normal. Am cumpărat bilete în ultima clipă. În tren au fost oarece probleme. Într-un compartiment de alături un aparat de radio portabil deborda panică. Locomotiva s-a oprit de nenumărate ori, claxonând în neştire pe parcurs, în afara opririlor din gări. Pe coridor nu mai trecea nici un conductor, pe cine să întrebi ce se întâmplă. Georgică a venit cu o idee la urechea mea, să aruncăm pe geam legitimaţiile de la şcoală, erau roşii. Dacă vin revoluţionarii şi ne controlează. Nu le-am aruncat. Păstrez legitimaţia şi acum, dacă nu mă înşel mai am chiar şi carnetul de partid. E întâmplarea mea până la urmă.

Să mai povestesc, cum după două luni cu soţia, de gura ei, am revenit în Craiova pentru a-mi recupera geamantanul cu haine şi, că eu neavând curaj să mă apropii am aşteptat-o în capătul străzii, necrezând că dispăruse portarul cu pistolul lui din poarta cetăţii?!…