Mulțumiri Virgil Diaconu!
https://centrul-cultural-pitesti.ro/wp-content/uploads/2025/06/Cafe-06-25-rgb.pdf
Pământul e brăzdat de canale misterioase ascunse în miezul lui de negura timpului. Poți avea surpriza, intrând într-o peșteră undeva în Giorgia, să te trezești, urmărind luminița de la capătul tunelului, în Egipt sub o piramidă. Sau în canalele subterane dedesubtul Mexicului.
Structurile artificiale, lasă deschisă poarta de intrare către civilizațiile de demult, sau către civilizațiile interplanetare, poposite o vreme în tranziție cosmică în interiorul planetei albastre. Extratereștrii soseau numai noaptea în farfuriile lor zburătoare şi intrau în pământ, să nu-i vadă băștinașii care puteau crede că-i aproape sfârșitul lumii şi se instaurează Apocalipsa.
Şi dacă din întâmplare vreun cercetător curios descoperea în catacombe vreo fosilă ciudată, obiecte stranii, sau vreun mecanism de neînțeles, se declara zonă interzisă şi armata federală sau armata roșie, după caz, lua în stăpânire locul minat
Totuși lumea tunelurilor, pasajelor şi grotelor subterane, a dezvoltat o ramură specială a științei numită spelestologia. O grupare din cele mai active în domeniu își are sediul la Leningrad, “Mișcarea spelestologică din Leningrad”, abreviat în limba rusă LSP. Azi rușii abreviază războaie hibride ilogice prin canale vide ascunse.
M-am luminat dintr-o dată şi nu mi-a fost greu să fac legăturile, citind materialul documentar de pe net şi gândindu-mă la Liga Profesionistă de Fotbal. LPF-ul nostru vis a vis LSP. După modelul ăsta a creat Mitică Dragomir, spelefotbalogia lui. Ce canale subterane construise el cu aprobarea lui Sandu Mircea prin anii 1990 - 2014 de la Bistrița la Cluj şi mai departe la București! Cum se făceau schimburile în catacombe şi circulau valizele cu bani, de la unii la alții, civilizat, fără să le vadă lumea. Iar tricourile de campioni, ajungeau în ultima clipă cu elicopterul, la vedere, pe stadion, odată cu trofeul pe care se încrusta acolo în fața tribunelor numele campioanei, ca să vadă prostimea că nu se fac mișmașuri.
Şi a venit Becalii cu valiza lui. El a trimis-o cu Maybachul, nu prin fundul grădinii, sfidând canalele oculte ca un Cavaler al luminii.
Ce vremuri, ce oameni domnule și ce
tablete scriam eu prin 2013 la mine pe blog!
06.06 2013
La ediția din
acest an a BOOKFESTULUI am fost într-o singură zi, sâmbătă, numai două trei ore
într-un exces asumat, “îngenuncheat”
de o mică problemă de sănătate, trăgând nădejde că printre sutele de mii de cărți
înșirate ordonat pe standuri, voi da cumva și de urma Gușterilor mei. Mizam mai
mult pe Editura HOFFMAN care mi-a publicat prin mărinimia domnului Andy Barcan recentul
roman de anul acesta, Ferma gușterilor. Tot dânsul îmi publicase mai înainte și Tobârlanii, și Casa
roșie. N-am găsit niciodată, nici ocazia și nici cuvintele potrivite să-i mulțumesc
îndeajuns. Ar fi fost un prilej!
Personajele romanelor
mele pomenite mai sus sunt reale, au trăit și au căpătat sens și poate un strop
de magie în gândirea autorului și circulă acum libere de colo până colo, cu sau
fără vreun scop, în paginile celor trei cărți, precum gușterii pe coasta Văii
Pribei când eram copil, fără să țină seamă nici de coperți și nici de hărți.
Vinovat de
confuzie este fără îndoială Florin Dochia, prietenul meu pe care-l invoc uneori,
cel care și-a pus amprenta personală, prin eleganță și stil la vedere, îmbrăcând
coperțile în straie de gală. El le-a conceput pe toate trei. Și cum este de
când lumea dacă ai chei sau prinzi porțile deschise, nu rămâi la vise răsfoind
filele cu povești, ieși în stradă, urmezi mulțimile și într-o grămadă ordonată
ajungi la BOOKFEST. Te rătăcești printre reclame, îți blestemi zilele de atâtea
SCENE, CRIME, DRAME, mers pe jos la pas, BOOKZONE, BUKLET, HUMANITAS, TREI,
POLIROM, RAO, EIKON, Paralela 45, cauți să înțelegi cine ești tu în univers...
Unde e
Hoffmanul frate, că dacă știam îmi puneam opinci!? În rest Florine să mă ierți,
daca nu aveam coperți nu mai căutam gușteri verzi pe pereți!
Am găsit
Hoffmanul până la urmă, am găsit și Ferma Gușterilor, numai pe Domnul Andy
Barcan nu l-am găsit! Am aflat când am ajuns acasă că era acolo. După ce că
sunt șchiop mai sunt și chior!
*
BUNICUL TOBÂRLAN
(poezie care
se pliază pe situație cu final deschis)
Bunicul Tobârlan,
dinspre partea tatei,
avea un picior beteag şi
baston.
Căzuse în grădina Dumitrei,
galanton,
la un an după ce împlinise 75,
urcat de dragul ei
să-i culeagă floare
din tei.
Dumitra, de tânără
fusese bună prietenă
cu bunica Lina...
Frumoase amândouă(!)
şi multe inimi au frânt
chicotind împreună
și povestindu-și
una alteia
aventurile.
Până ce Lina
i-a destăinuit
ca o proastă, într-o seară...
(Cum își face viața
împletiturile!...),
așezate pe bancă
sub teiul din grădina
Dumitrei de peste drum,
că Mitică vrea
s-o ceară de nevastă.
Odată de pe fruntea
Dumitrei nori neguroși
au străpuns cerul
ce se înstela liniștit!
Și fulgere au țâșnit
din ochii ei frumoși!...
Avea pentru Mitică
Tobârlan un plan,
gândul ei ascuns.
Cu bunicul însurat,
Dumitra a păstrat legăturile
de parcă nimic nu s-ar fi
întâmplat...
Cum să lași fructul copt,
necules!
Și, la timp potrivit
când bunica Lina rămânea grea
și slavă cerului a rămas des,
născând zece prunci
dintre care au trăit opt),
Cum spuneam,
la timp potrivit
li s-au împletit de-atunci
nu doar gândurile,
ci s-au înnodat
şi niscaiva rânduri-rânduri
de legături ascunse,
pe care le știa
toată Valea Pribei.
Probabil le aflase și teiul,
fragil la suflet și sensibil.
El ce să zică și cum să
tacă?...
Nu s-a opus când Dumnezeu
a rupt o cracă
de sub picioarele
lui Mitică,
pedepsindu-i
călcătura strâmbă.
De la un timp(am 76!),
anii sunt tot mai grei...
Simt că mă junghie
şi pe mine genunchii,
s-au betegit şi ai mei
de când am început să înțeleg
buchea lumii
cu adâncimile ei
nepătrunse...
Pe femeile care şi-au cuibărit
în inima mea
gânduri ascunse,
indiferent că erau Ana,
Gena, Adriana. Lorena,
Lia sau Miruna,
le-am numit pe toate Maria,
ca şi cum ar fi fost una,
şi... m-am ferit să mă urc în
tei.
Cu junghiul şi mintea de-acum,
nu mai sunt sigur
că atunci am judecat corect!
Îndoiala e tot mai mare!...
La ce bun a fost să respect
cele zece porunci,
să țin post şi să nu mă urc în
tei
să culeg floare pentru
mai multe femei...
dacă genunchiul oricum mă
doare?...
Întrebarea e, punem fără rost cazul;
Gușterele meu, ăsta e necazul
NU s-a născut Anacondă!
Iar domnul Andy dacă ar fi
fost cu o blondă
cu siguranță că l-aș fi văzut!...
Satul părăsit pe trei sferturi
coboară de pe munte
de o parte şi de alta
a drumeagului rupt de viitură.
Nicăieri glasuri de copii.
Casele înseși, îngenuncheate,
par fantome cu ziduri
şi acoperișuri sparte.
Doar ploaia şi vântul
își mai găsesc refugiul
sub mormanele de cărămizi
acoperite cu șiță.
De mirare cum totuși
au rămas oarecum in picioare
casele, după ce sufletele
s-au băjenit!...
Urnindu-se la deal greu
către cimitir, cu numele
încrustate șters
pe răbojul crucilor
Și la vale de-a rostogolul,
către oraș sau altă zare
deschisă, cu numele
încrustate nicăieri.”