Cronica volumului „Ceară și miere”, Editura Grinta, 2017
Ion Toma Ionescu este o prezență cât se
poate de complexă și mai ales dinamică în peisajul literar românesc.
Poet, prozator și cronicar, toate cu normă întreagă, el este prezent la
mai toate evenimentele culturale majore, oferind uneori chiar iluzia
ubicuității. Cea mai recentă carte a sa, volumul de poeme „Ceară și miere”,
a apărut la editura clujeană Grinta, în anul 2017, în colecția „Poezia
Vie”, marcă înregistrată a Asociației Culturale Direcția 9, coordoantă
de poetul Adrian Suciu.
Volumul „Ceară și miere”, compus din
două cicluri poetice, primul purtând titlul omonim al întregului, cel
de-al doilea, denumit în spiritul Centenarului Marii Uniri, „astăzi
scriu despre patrie”, se prezintă ca un regal de poezie, oferind
cititorului, de la început, până la sfârșit, plăcerea de a se delecta cu
metafore subtile și cu imagini poetice dintre cele mai rafinate.
Ciclul „ceară și miere” începe cu o artă
poetică în adevăratul sens al cuvântului, poetul exprimându-și
convingerea că poezia vie va sta întotdeauna sub pecetea divinului, a
acelui verset ioaneic: „La început era Cuvântul”, extinzând inclusiv
dogma despre întruparea Logosului divin, deloc eretic, la planul plenar
al lumii: „nu eu sunt/ cel care a împărtășit/ această taină/ căci
însăși el/ întâi a rostit/ apoi și-a dezlegat/ păsările gândului/ să
prindă înțelesul/ vorbelor sale/ pe care/ le-a adeverit/
binecuvântându-le// cuvintele sunt ființe”.
O altfel de artă poetică se dovedește a fi și poezia de inspirație niponă, „haiku”, în care ni se dezleagă taina titlului: „sumă de poveri/ încovoiată sub nopți/ ceară a mierii”.
Așadar, în concepția lui Ion Toma Ionescu, aceasta este poezia: ceara
mierii, înțeleasă ca acea parte solidă, având mai degrabă valențe
practice, fiind folosită atât în ritualuri și cult, cât mai cu seamă în
rețetele leacurilor trupești, ce se împletește până la momentul
decantării, cu mierea cea dulce, provocatoare de extax. Altfel spus,
poezia trebuie să fie și dulce ca mierea, dar mai cu seamă utilă
sufletului cum ceara trupului. Și tot din acest tristih mai înțelegem că
poezia este rodul unor poveri ce încovoaie sufletul poetului sub
pecetea nopții, adică a îndoielii, a slăbiciunii, a durerii, a tot ceea
ce este mai uman cu putință.
De altfel, în poemele lui Ion Toma
Ionescu, printre cele mai des întâlnite imagini se numără „ceața”,
„fumul” sau „visul”, toate vorbind despre aceeași stare de suspendare
perpetuă între abstract și concret, între vis și realitate, între dilemă
și certitudine.
O altă prezență constantă în lirica
acestuia, o constituie moartea, care se bucură însă, sub pana poetului,
de o înfățișare exotică cu ușoare tendințe erotice, ce denotă pe de o
parte fascinația pe care o trezește în mintea acestuia, în veci
nedeslușita moarte, iar pe de altă parte, disponibilitatea lui de a
flirta cu aceasta, în scopul parșiv, dar mântuitor, al zădărnicirii ei :
„nu-mi îngăduiam/ să mai privesc miezul încins/ al astrului zilei/
mă încălzeam la palida lună/ pipăind/ coapsele lucind reci/ ale
negresei// mă credeam tânăr/ și m-am trezit/ într-o bună zi/ fără vârstă”; „o
negresă tânără/ se înflăcăra/ obraznic în aer/ lepădându-se de hanțe/
dansa din buric // șișul meu/ cu tăișul în jos/ se trezise/ în prăsele
de os.../ ardeam la foc mic// i l-am răsucit de teamă/ morții sub
piele.../ cu zăpadă am șters/ sângele pe lamă/ și-am fugit// ea
ținându-se de stele mă striga/ duios/ poiete/ cu ce ți-am greșit”.
În lupta sa cu moartea, care este de
fapt lupta cu însăși viața, poetul Ion Toma Ionescu își ține aproape o
seamă de aliați de nădejde, care sunt prietenii poeți. În paginile
acestui volum, el dedică o serie de poeme, unor poeți- prieteni
apropiați: Elena Katamira, Dana Toma, Adrian Suciu, George Mihalcea,
Eugen Pohonțu, Emil – Iulian Sude. Dar, poate cel mai frumos
poem-prietenie, este cel dedicat poetului Lucian Vasilescu: „vasilescul
ăsta lucian/ dumnealui/ e un fel de/ brâncuși/ poartă barbă/ ca el/ și
scapără/ înalt/ cu dalta/ cuvintele/ deschizând/ în piatră/ porți spre
cer// vasilescul ăsta lucian/ și-a cioplit/ din sufletul/ dumnealui/
fără grabă/ pe masa/ tăcerii lui/ viața lui// dragostea lui/ într-o
casă/ cu pereți”.
În cel de-al doilea ciclu poetic,
„astăzi scriu despre patrie” poetul ne surprinde cu o serie de poeme
patriotice, dar de un patriotism subtil, abia sugerat de prezența unor
cuvinte cheie cu puternică valoare de simbol, nu la modul naționalist –
extremist sau patriotard – patetic, tonul fiind unul mai degrabă suav,
intim, ca și cum poetul și-ar alinta țara, nu în văzul lumii, ci în
cămara sufletului său, unde nu uită să-i pomenească nici pe cei prea
devreme uitați: „astăzi scriu despre patrie/ cu lancea unui steag/
scrijelesc/ anul 2017/ pe marțipanul/ unui tort/ ornat în trei benzi
vderticale/ roșu – galben – albastru// tricolorul este al patriei/ și
tortul al fiicei mele/ ce poartă numele/ sfântului andrei// (...)// e
1 decembrie/ patria își scoate/ ia subțire/ din odaia bună/ cu
fotografii/ de familie/ atârnând/ pereții de cer/ și o îmbracă/ peste
sânii goi// (...)// la colectiv au venit/ cu lumânări/ în mâini/ tații
și fiii lor îngeri/ să vadă câmpuri/ de sângeri în foc/ de iarnă/
înfrunzind”.
Poezia lui Ion Toma Ionescu nu se cere
analizată critic, din punct de vedere stilistic sau estetic, deși nu
duce lipsă nici de metafore puternice și nici nu trădează vreo lipsă de
siguranță a penelului, cum ar fi și absurd să se întâmple, dată fiind
experiența de câteva decenii în arena literelor a autorului. Ea se vrea
însă descoperită mai ales la nivel... grafic. Un ochi bine șlefuit, va
observa de bună seamă că poemele acestuia au deseori imaginea unor
coloane, ca cea a infinitului, a lui Brâncuși. Zveltețea lor, dată de
versurile scurte dispuse ordonat unul sub celălalt, precum și diafanul
dat de cuvintele folosite, atent selecționate dintre cele mai subtile și
mai sublime cu putință, vorbesc de la sine despre tendința poetului
spre transcendență, spre zbor, spre cer, spre acel tărâm magic și sacru,
unde nicio taină nu va mai rămâne ascunsă.
Așadar, poetul Ion Toma Ionescu rămâne
unul dintre seniorii poeziei românești contemporane, provocând
cititorilor o reală plăcere cu fiecare nou volum de versuri publicat.
Multumesc Romeo Aurelian Ilie!
