Ana
are mere. Ştiam că Ana are mere, le văzusem de mult în livada în care mărul
Simonei umbrea locul şi merele ei parmen auriu strălucitoare îţi furau ochii şi
te îmbiau să sari gardul şi să le culegi din pom. Apoi să le duci acasă, să le aşezi
pe masă înr-o fructieră de argint şi să-ţi umpli casa de bucuria parfumului.
Mărul
Anei era plasat mai în fundul grădinii, lângă fântâna din marginea drumului şi
trecând să-mi astâmpăr setea, ceva m-a făcut să privesc mai cu atenţie în frunzişul
acela des, fructele verzi, rare ce crescuseră la dimensiunea unei mingii de
ping-pong.
A
mai bătut un gong şi a venit toamna. Întors la fântână am aruncat privirea
dincolo de gard unde merele ionatane, acum coapte, ale Anei prinseseră culoare,
ca nişte bile de foc, cât mingea de tenis de câmp.
Am
văzut-o atunci si pe Ana elegantă, suplă ca o zână cu o mantie de magician pe
umăr, dar în loc de baghetă avea în mână o rachetă Wilson Burn 100.
Arunca,
fără număr, merele desupra capului, câte cinci şase deodată, le prindea în
racordajul rachetei pe rând, le mângâia şi acestea se învârteau rotocoale în
aer, întrecându-se într-un dans de poveste. Ca şi cum, la o nuntă cu mai multe mirese, n-ar mai fi
ştiut mirele care-i este mireasa de fum.
S-au
strâns ciorchine italienii la Parma. Le place, nu le place, se aşteaptă ca arma
finalei să fie merele ionatane; nu că le-ar displace bananele lui Sakkari.
Nu-s
mai multe Anele stângace… de mâna dreaptă! Una e şi aia e deşteaptă.
Ai
grijă Ană la Sherif!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu