O carte
după ce e scrisă nu mai e a autorului. Ea rămâne a lui cât timp e literă
netipărită. Există totuşi riscul să nu fie a nimănui, când zace necitită,
ascunsă undeva într-un raft de bibliotecă. De aceea întotdeauna mă bucur când
descopăr întâmplător o însemnare undeva într-o pagină de ziar sau revistă,
despre o carte de-a mea.
Luată
în seamă(cartea), chit că însemnarea poate fi mai veselă sau mai tristă, după
starea de spirt a emitentului şi gusturile dumisale ARTISTICE, îmi arată mie că
povestea dintr-însa e vie şi poate trezi satisfacţii estetice, invidie şi uneori
duşmănie. Ce mi-aş putea dori mai mult!?
Fereşte-mă doamne de
prieteni!...
În
cazul de faţă, Magda Grigore - la a cărei părere ţin sincer, pentru că nu se lasă
influenţată de trendul vântului în nemişcarea culturală argeşeană şi, are mai
curând spirit de factor perturbator, ţinând întotdeauna cont de evoluţia şi schimbările
generale climatice - mi-a produs în Săgetătorul o bucurie reală pentru că ştiu că
e o persoană deosebit de ocupată.
Mulţumesc
Magda pentru lectură! Poate că ar trebui să fac precizarea că începuturile
poeziei mele au fost mai degrabă albastre decât „timide”şi de atât albastru au
fost oprite. Cât despre proză, cu timpul, nu eu, viaţa m-a făcut prozator!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu