Au ajuns acasă în ajunul Crăciunuluide la FERMA GUȘTERILOR primele
exemplare. Pui de câteva zile, mici și pricăjiți mi s-au părut acum când i-am
avut în mână!... Poate că n-ar fi trebuit scoși atât de repede din incubator și
scăpați pe drumul mare să circule liber. Să-i fi lăsat să mai crească, să mai
pună ceva carne pe ei!
Sau poate că aerul de pe planetă nu-i atât de subțire cât
aerul din cerul lor de unde a adus ouăle de guștere, Tobârlan ĂlBătrân. De-abia ce
își întinseseră verdele ăla palid gălbui peste piele. Poate că scoși din propria
fire va mai trebui să treacă ceva vreme până să se întremeze.
Eu însă am avut motiv să-i scot mai devreme. Fac teste
și încercări, experimentez care va să zică, să-mi dau mie însu-mi cu frică de
Dumnezeu, răspunsuri unor întrebări esențiale. De ce să adaugi sforțări epice inutile,
dacă tu ca individ te izbești ca de zid și nu poți trece de tropice?... Dacă
povestea nu e prea tristă și rezistă, o dai așa cum e spre lectură criticilor, nu
poți abuza peste măsură de timpul lor!... La o sută de pagini ai deja imagini
clare despre potențialul ei de dezvoltare. Aștepți verdictul și dacă primești
de undeva aprobare, merită să treci la ediția următoare, adăugită și completată,
cu mai mult epic pe ea...
*
Nu se cunoaște o dată aproximativă când mirajul de la 7
Izvoare a intrat în conștiința localnicilor. Nici pomeneală pe atunci de
vreun circuit turistic, sau un pelerinaj în tărâmul minunilor posibile. Mai
întâi a apărut în sat schimnicul. Aveam opt ani, venisem de la școală, tata
murise și eu cu mama ne mutasem din Merișani de pe Priba, la Malu Vânăt, satul
vecin, în casa bătrânească a bunicii Păuna, unde copilărise și locuise mama până
s-a măritat cu taică-meu. Am intrat în curte să arunc repede pe sală traista din
pânză groasă de in, plină cu cărți și caiete pe care maica mare Păuna îmi
cususe inițialele ITI, cu fir de borangic galben.
Mă grăbeam să plec la joacă cu prietenul meu Titel,
băiatul aviatorului ce mă aștepta în capătul uliței. Ulița era ca o bretea la
drumul principal, numai a noastră, și casa bunicii era așezată când veneai
dinspre Vâlcele exact la mijloc după primul cot unde se îndoia ca litera U. Mai
mergeai 50 de metri și după ce ajungeai la fântână ulița ocolea din nou ca să
iasă în drumul principal spre direcția Merișani. Pe ulița strâmtă avea loc
numai o singură căruță când aducea lemnele de foc, dar nu trebuia să întoarcă,
își continua drumul până la cealaltă ieșire. În spatele casei se întindea
grădina cu pomi până la râpa ce o săpase Argeșul în coasta malului înalt. Râpa
acea abruptă, am studiat terenul în gând, nu se putea folosi ca tobogan precum
ruptura de deal din spatele casei lui tata mare Tobârlan, de pe Priba. Locul
care m-a marcat toată viața precum ochii Mariei ce parcă se stingeau într-un
țipăt mut, când se lupta cu Gică, până ce a apărut ca o binecuvântare trimis de
Dumnezeu, gușterele ca să oprească violul.
Ca să ajungi la râu trebuia să ocolești pe o potecă
locul periculos, dar azi hotărâsem că nu mergem la râu. Alesesem dealul ăl mare
ce se întindea de partea cealaltă a drumului principal. Urcăm prin grădina lui
Titel. Deasupra era un platou întins de unde urmăream cum trec avioanele. El
avea un binoclu și ne făcusem acolo un observator. Se apropia ora când trebuia
să treacă taică-său și nu puteam pierde momentul. Către linia orizontului
vedeam avionul cât un gușter cum se apropia și creștea pierzând din altitudine cât
să-i deslușim clar aripile fără binoclu, clătinându-se într-un semn discret. Noi
îl salutam zgomotos aruncându-ne în aer șepcile.
Alergând pe poarta deschisă după ce aruncasem
ghiozdanul, cu privirea mea periferică(tocmai învățasem la școală ce e privirea
periferică), l-am zărit pe călugăr ieșind cu mama mare din grajdul vacii, în
veșmintele lui negre, cu o oală în mână și îi cealaltă având un ulcior.
Întorcându-mă de la joacă am întrebat-o pe bunica cine
era străinul acela și ce avea în ulcior. Mi-a răspuns cât se poate de scurt că
era călugărul de la 7 Izvoare, venise după lapte și în ulcior avea apă de la
fântâna noastră.
Aș fi vrut nelămurit s-o întreb de ce cu 7 izvoare lângă
schit, ia apă de la fântâna noastră, dar îmi era o foame albastră după
alergătură și n-am mai întrebat nimic...
(Text din ediția următoare, adăugită, a Fermei
gușterilor, dacă va fi cândva...).
Mulțumiri domnului ANDY BARCAN și prietenilor de
guștere pe care i-am luat cu mine în acționariat: AUGUSTIN DOMAN, FLORIN DOCHIA, ADRIAN ALUI GHEORGHE și
ȘTEFAN MITROI
SĂRBĂTORI CU BINE!
Cea mai mare bucurie a sfârșitului de an ți-o fac prietenii adevărați. Florin Dochia mi-a publicat în numărul 11-12 al revistei Urmuz un grupaj din volumul Crucea de piatră, premiat de Art Creativ ca cel mai bun volum de poezie al editurii, dar premiat personal și de mine(contează nu?), pentru că a ieșit așa cum mi-am dorit. Mulțumesc Florin Dochia! Tuturor, Sărbători fericite!
Revista aici
https://www.calameo.com/read/003821790bb1995cf47e0?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR155o_Y-v6BQmbclKgCcu6Ka1JHqvbdd7fG_X3puWLRTX3Pa-ER4MgbcZk_aem_vcrDmPwcrUyH4S3HmRC_TA
COLINDA CRĂCIUNIȚELOR
Ascult inima,
scandând lista
scurtă cu numele
Crăciunițelor
ce sălăşluiesc
în ea,
ca-ntr-o iurtă
nomadă...
Azi a nins.
Pe stradă şi
în tinda
casei mele,
din cetini de
brazi
s-a pogorât
colinda,
ca o fulguire
de stele...
Le-aş dărui
de-aş putea
ființelor dragi,
pandantive
la rochii de
seară
şiraguri de
fragi,
dar nu e
vară...
Mai bine le
ofer
contra gerului
un shot de
absint
cu puţină
sminteală…
ca un bătrân
cavaler,
ce şi-a pus
în barbă
beteală.
Crăciun
fericit tuturor!
La CEASUL BILANȚULUI ultimilor ani, într-o
perioadă care a avut mai multe nopţi decât zile, şi doamna cu coasa o marionetă
grasă, şi-a pus masca, şi casca de motociclist, şi s-a proclamat regina
danţului pe planetă, - cea mai mare
realizare dintre toate în plan personal, mi se pare că ar fi fost faptul că, chiar
dacă am ajuns la spital n-am ajuns în rai, şi în plus am dat la spate, fix pe
cântar, ditamai un deca jumătate de kile dintr-un chintal şi ceva, cât pusesem
la adăpost.
Şi să nu uit, am mai pus pe hărţi în
răstimp, nişte cărţi.
După Al cincilea anotimp (2019) la
editura Detectiv literar - poezie, premiată la Festivalul eCreator de la Baia
Mare, au urmat Fotografiile mișcate(2020), o carte în dotare cu poezie, tablete,
amintiri și fotografii amestecate cu și despre prieteni și cărțile lor.
A urmat în 2021 o antologie, Crucea
de piatră, la Art Creativ, premiată de editură pentru Cel mai frumos volum de
versuri. Iar ca proză, - am re-înscris în raliu într-o nouă ediţie, reluată /
reinventată,- Guşterele, romanul meu cel mai viu dintre toate romanele. Dac-aş
sta să explic, am avut motiv să-l rescriu, pentru că-i crescuseră organele;
ficatul, inima, coada şi creierul mic şi în plus, propria lui ambiţie, ce să
zic! L-am dus la HOFFMAN şi şi-a dat doctoratul pe bune. Şi cum
trecuseră anii, l-am rebotezat Tobârlanii. Cartea încă se mai găseşte în
librăriile online, v-o recomand având slăbiciune pentru o asemenea sălbăticiune...
Despre 2022, vreau să clarific, nu am
fost la fel de prolific. Am lucrat la o singură CASĂ de parcă aş fi zidit un
castel. O începusem ceva mai demult. Un capitol din Casa Roşie, Reportofonul,
chiar a fost premiat la Concursul Naţional de Proză Ioan Slavici, secţiunea
roman, al revistei Tribuna(2021). Casa Roşie a apărut tot la Editura Hoffman şi
a rămas de roşu, pentru că principalul personaj, Titi, un personaj fabulos, ar
mai merita cu siguranţă un etaj!...
Rămâne o promisiune şi va trebui să intru în acţiune din nou cu curaj în
arhivele militare.
În 2023, anul vinului pentru unii, am
avut parte la vârsta înțelepciunii(75) de un fiu. Fiul măslinului a venit cu un
nou premiu la Art Creativ.
2024, un an greu plin de încercări, neprevăzut
și votări inutile, sper să mă ajute Domnul Andy Barcan să putem inaugura Ferma
gușterilor în acest an. Ar mai fi câteva zile...
Proiecte pentru viitor? În vremi
nesigure când pericolul pare comic și ești amenințat din toate părțile de pace,
nu-ți face planuri fără rost! Lași cărțile!... Ori îți construiești un adăpost
antiatomic în pădure, ori găsești o fată dotată cu nuri, și-o pui să-i fure hărţile
lui Putin! Că ăla cu energia, hrana și apa își sapă singur groapa...
Să fim sănătoşi, să râdem şi să facem
glume! Vin ele şi cărţile bune din senin. Dumnezeu nu tace, cum se spune!
Să nu ne jucăm cu focul, oameni
buni! Să alegem să ne continuăm drumul sigur pe care am pornit! Să lăsăm glumele
de pe tiktok cu întâlnirile de taină cu extratereștri, cu maica rusia care abia
așteaptă să ne lipească la loc cordonul ombilical prin care să treacă de la noi
apa hrana și energia iar dinspre ruși să ni-l trimită la schimb pe mesia, să ne
re-învețe drumul epocal înapoi la strămoși către mândria de neam și sărăcia
multirateral dezvoltată...
Nu spun că acum e bine
pentru toți m-aș bucura să pot avea un asemenea răspuns, dar am fi cel puțin
idioți să nu vedem de unde am pornit și unde am ajuns.
Ce ne-a arătat țara de 1
decembrie? Și-a urcat ea teritoriul cu munţi şi câmpii, cu păduri şi ape într-o fregată
a îngerilor şi se pregăteşte să plece fără noi, dincolo de dincolo?... Îmi
puneam tot eu altădată întrebarea.
România nu e o ţară, e o fiinţă
care călătoreşte pe drumul ei și nu e singură. E adevărat ura şi discordia
poate s-o alunge în cer şi noi vom rămâne doar umbre şi umezeală, o gaură neagră
ce va înflori în sufletele noastre ca mucegaiul.
Scuturaţi-vă oameni buni, nu
lânceziţi în balta tulburată de extremism!
Ascultaţi clopotele mute din inima
voastră, nu pe cele ale cioclilor care defilează pe străzi şi se înghesuie la
televizor cu măşti pe feţe! Nu ei trebuie să decidă bunăoară, că suntem o
populaţie nu un popor şi că sfintele noastre culori în tricolor ar trebui
distanţate să ia forma zăbrelelor și intereselor lor...
Deşteaptaţi-vă români, ancoraţi în
conştiinţă şi în inimile voastre ţara, cum aţi mai făcut-o în vremi de cumpănă!
ESTE SINGURUL MOD DE A FI O FIINŢĂ CU EA!
LA MULTI ANI!
Nu am apetenţă
la premii. Rar se întâmplă să aflu în timp util, despre un concurs literar la
care ceva din interior să mă îndemne să trimit şi eu una dintre cărţile mele.
Nu-s nici orgolios, nici mercantil! Probabil sentimentul neîncrederii în
relativa acurateţe a cântarului, care ţine de o geografie gravitaţională,
indusă de alinierea planetelor!... Iar, provincialul care sunt şi am rămas,
chiar dacă m-am mutat în capitală, n-am simţit niciodată că aş putea fi plasat
în centrul universului şi nu m-a interesat nici mercurialul...
Probabil mi se
pare că nu autorul ar trebui să vină în întâmpinarea celor care jurizează,
autopropunându-se şi trâmbiţându-și cărţile. Unii susțin că cele care trebuie,
vin toate gata jurizate, și, juraţii ca să nu se plictisească nu mai e nevoie
să le citească. Notorietatea bate ţintarul, e ca un vertij! Nu vreau să fiu eu
duplicitarul care-și face griji...
Am avut în
timp dezamăgirile mele, cum să mint! Chiar am considerat că sunt urmărit în
general de ghinion. Spre exemplu, mai spre începuturi, am avut și eu astfel de
fluturi de bonton. Am trimis un Glonţ de argint, prima mea carte de poezie
aşezată(Doamne cum sună!), poezie aşezată într-un glonţ...(Sună tare!), la
concursul Nora Iuga şi emoţionat m-am regăsit între finalişti după o primă
evaluare. Dar finalul acelei liste nu s-a mai jurizat niciodată.
Sau o altă
întâmplare am trimis Guşterele, încântat de cum îmi ieşise romanul la Concursul
Augustin Frăţilă. Mă gândeam că am o şansă, zece mii de euro sunt bani grei! De
vise rele!... Bine că nu au fost visele mele!... Probabil că atunci m-am lecuit!
În timp, am
luat și eu niște premii pe prietenie, la eCreator în ani deferiți. Şi pentru
proză, şi pentru poezie, şi pentru eseu. Recunosc m-am bucurat, că nu sunt
fariseu și nici cel mai cel dintre tâmpiți!... Cât sunt eu de ursuz, nu le-am
tratat cu refuz! Dar cărţile la concurs, consecvent cu mine, nu le-am înscris
eu la negru pe sub masă. Din punctul ăsta de vedere m-am întors acasă integru.
În fotografiile
scoase azi de facebook din ceață, după premiul oferit de eCreator pentru eseu,
am lansat la Piteşti Tabletele în alb şi negru, primind şi aici un premiu
major.
O sesiune de
poze, eu pe post de statuie între două roze, Magda şi Denisa, două poete dragi
mie!
Am uitat de
psihoze, am uitat de artroze, a fost ca şi cum aş fi luat Marele premiu la
poezie vie.
Pare că nimic pe lumea asta nu e lăsat la întâmplare. Altfel cum de îmi
scoate facebookul la amintiri azi 16 noiembrie 2024, tocmai postarea
din 16 noiembrie 2021 cu fotografia Tobârlanilor, descoperită de mine
întâmplător. Fotografia asta dacă aș sta să socotesc probabil că are mai mult
de 100 de ani, căci tata, copilul din dreapta în costum alb, White Knight, neaoş
românesc şi pălărie
de fetru, este tatăl meu, Toma Ionescu. Și el ca și cei
trei frați ai lui mai mari, aflați pe rândul de sus în fotografie au făcut
războiul, ca și tata-mare Tobârlan ĂlBătrân de altfel. Numai că tata-mare îl
făcuse și pe primul, și primise deja decorația din mâna regelui. La al doilea,
tata-mare n-avea cum să mai lupte în prima linie să poată lua încă o decorație,
că el plecase de data asta la război cu boii lui din bătătură, Vânătu și
Plăvan, să care alimentele în spatele frontului pentru soldați, când se mai
opreau tirurile de artilerie ale rușilor.
Am prins și eu când eram copil boii, până să-i ia colectivul.
Aveau niște coarne, uriașe cât brațele deschise ale lui tata-mare când ținea
plugul în brazdă. Nu știu să fi fost adevărat, dar mirării mele față de
mândrețea de coarne, tata-mare i-a răspuns că nu puteau fi mai puțin falnice, căci
boii se întorseseră de la război cu gradul de generali!...
A primit și tata medalie pe front, doar că a lui n-o ținea la
vedere, nu strălucea, era din același material cu coroana regală, din țeavă de
tun și o ținea ascunsă în piept lângă inimă în plămâni. Când am împlinit opt
ani a crezut că sunt destul de mare, s-a dus la București să facă operație, să
o scoată de acolo să mi-o arate. Când a plecat mi-a zis să am grijă de mama
până se-ntoarce el de la spital, dar nu s-a mai întors!
Mă gândesc, ce greu i-o fi fost Ălui Bătrân, era într-o
duminică, să-i adune pe toți ai lui! Îi chemase de sâmbătă la Merișani, care de
pe unde se aflau. Mița și Gogu se stabiliseră în București(Gogu cu afacerile și
aventurile lui, se însurase cu Tanți, dar asta nu prea conta; pe Mița o luase
Generalul Diamandescu fată în casă; Gica la Pitești la școală, iar Niculaie
încă nu începuse periplul lui prin țară ca să-ți fie greu să dai de urma lui. Se
însurase și Nilă cu Aurica lui Dogaru, dar Aurica lipsește din fotografie. Măcar
unul dintre ei trebuia să rămână la cârciumă. Lenuța, pe zi ce trecea devenea
tot mai înfloritoare, dar nu-și arătase încă independența ei sfidătoare.
Cu siguranță era ziua ĂluiBătrân, știu și ziua, 2 noiembrie
că s-a potrivit să fie odată cu ziua mea. Chiar și la ani ni s-au potrivit
cifrele, el născut în 84, eu în 48. Mai erau copiii Toma și Veronica, tocmai ce
le terminase maica Lina de cusut costumele noi de biserică.
Se întărise și mustul, se făcuse și țuica, era numai bine să
le dea la fiecare partea lui, să aibă în casă de sărbători. Au plecat la
Pitești cu trenul de opt și jumătate, se umpluse peronul când au ajuns ei și se
auzea vuietul ăla mare de la podul de fier ce trecea peste râul Argeș. La
doisprezece aveau tren înapoi. Aranjase deja cu fotograful să fie studioul
liber la ora zece pentru poza lor de familie. Musai la ora 13 și jumătate se
punea masa la Merișani în odaia mare și ĂlBătrân închina mulțumit privind în
jur primul pahar în cinstea lui.
Pornisem de la ideea că nimic pe lume nu e lăsat la
întâmplare, și, ca să ții familia împreună, ai ca un fel de binecuvântare de la
Dumnezeu. Tata-mare i-a pus pe toți într-o fotografie și iacătă că în acea
fotografie și-au prelungit viețile mult peste o sută de ani.
Se pare că am moștenit de la el ideea și la rândul meu am
scris o carte despre neamul Tobârlanilor, Tobârlanii – Gușterele reload. E mai
mult decât o fotografie, e mai puțin? Nu știm ce destin vor avea în continuare
cărțile!...
Am început cu Gușterele, o întâmplare din copilărie pe o coastă de deal cu Maria și un guștere care ne-a salvat de la un mare păcat. Nu știu ce rol a avut gușterele, dar dealul acela unde urma să se întâmple păcatul, după o vreme s-a surpat. Și Maria, și gușterele m-au urmărit toată viața, și în privirile lor am rătăcit între două lumi, fără a le înțelege deplin magia. Am simțit întotdeauna că trebuie să revin și din când în când mai apare câte o carte. Acum urmează la rând, Ferma gușterilor. Mulțumită lui Andy Barcan va apare sper curând la Editura Hoffman.
.9-12 noiembrie 2018.
În revista ACOLADA nr10 am regăsit cu bucurie un fragment din romanul Ferma Gușterilor care va apare în curând la Editura Hoffman. Mulțumesc Radu Ulmeanu! Mulțumesc Andy Barcan!
https://www.editurapleiade.ro/Reviste/2024%20Acolada%20nr.10.pdf
