Nimic nu e întâmplător

 

Pare că nimic pe lumea asta nu e lăsat la întâmplare. Altfel cum de îmi scoate facebookul la amintiri azi 16 noiembrie 2024, tocmai postarea din 16 noiembrie 2021 cu fotografia Tobârlanilor, descoperită de mine întâmplător. Fotografia asta dacă aș sta să socotesc probabil că are mai mult de 100 de ani, căci tata, copilul din dreapta în costum alb, White Knight, neaoş românesc şi pălărie de fetru, este tatăl meu, Toma Ionescu. Și el ca și cei trei frați ai lui mai mari, aflați pe rândul de sus în fotografie au făcut războiul, ca și tata-mare Tobârlan ĂlBătrân de altfel. Numai că tata-mare îl făcuse și pe primul, și primise deja decorația din mâna regelui. La al doilea, tata-mare n-avea cum să mai lupte în prima linie să poată lua încă o decorație, că el plecase de data asta la război cu boii lui din bătătură, Vânătu și Plăvan, să care alimentele în spatele frontului pentru soldați, când se mai opreau tirurile de artilerie ale rușilor.

Am prins și eu când eram copil boii, până să-i ia colectivul. Aveau niște coarne, uriașe cât brațele deschise ale lui tata-mare când ținea plugul în brazdă. Nu știu să fi fost adevărat, dar mirării mele față de mândrețea de coarne, tata-mare i-a răspuns că nu puteau fi mai puțin falnice, căci boii se întorseseră de la război cu gradul de generali!... 

A primit și tata medalie pe front, doar că a lui n-o ținea la vedere, nu strălucea, era din același material cu coroana regală, din țeavă de tun și o ținea ascunsă în piept lângă inimă în plămâni. Când am împlinit opt ani a crezut că sunt destul de mare, s-a dus la București să facă operație, să o scoată de acolo să mi-o arate. Când a plecat mi-a zis să am grijă de mama până se-ntoarce el de la spital, dar nu s-a mai întors!

Mă gândesc, ce greu i-o fi fost Ălui Bătrân, era într-o duminică, să-i adune pe toți ai lui! Îi chemase de sâmbătă la Merișani, care de pe unde se aflau. Mița și Gogu se stabiliseră în București(Gogu cu afacerile și aventurile lui, se însurase cu Tanți, dar asta nu prea conta; pe Mița o luase Generalul Diamandescu fată în casă; Gica la Pitești la școală, iar Niculaie încă nu începuse periplul lui prin țară ca să-ți fie greu să dai de urma lui. Se însurase și Nilă cu Aurica lui Dogaru, dar Aurica lipsește din fotografie. Măcar unul dintre ei trebuia să rămână la cârciumă. Lenuța, pe zi ce trecea devenea tot mai înfloritoare, dar nu-și arătase încă independența ei sfidătoare.

Cu siguranță era ziua ĂluiBătrân, știu și ziua, 2 noiembrie că s-a potrivit să fie odată cu ziua mea. Chiar și la ani ni s-au potrivit cifrele, el născut în 84, eu în 48. Mai erau copiii Toma și Veronica, tocmai ce le terminase maica Lina de cusut costumele noi de biserică.

Se întărise și mustul, se făcuse și țuica, era numai bine să le dea la fiecare partea lui, să aibă în casă de sărbători. Au plecat la Pitești cu trenul de opt și jumătate, se umpluse peronul când au ajuns ei și se auzea vuietul ăla mare de la podul de fier ce trecea peste râul Argeș. La doisprezece aveau tren înapoi. Aranjase deja cu fotograful să fie studioul liber la ora zece pentru poza lor de familie. Musai la ora 13 și jumătate se punea masa la Merișani în odaia mare și ĂlBătrân închina mulțumit privind în jur primul pahar în cinstea lui.

Pornisem de la ideea că nimic pe lume nu e lăsat la întâmplare, și, ca să ții familia împreună, ai ca un fel de binecuvântare de la Dumnezeu. Tata-mare i-a pus pe toți într-o fotografie și iacătă că în acea fotografie și-au prelungit viețile mult peste o sută de ani.

Se pare că am moștenit de la el ideea și la rândul meu am scris o carte despre neamul Tobârlanilor, Tobârlanii – Gușterele reload. E mai mult decât o fotografie, e mai puțin? Nu știm ce destin vor avea în continuare cărțile!...

Am început cu Gușterele, o întâmplare din copilărie pe o coastă de deal cu Maria și un guștere care ne-a salvat de la un mare păcat. Nu știu ce rol a avut gușterele, dar dealul acela unde urma să se întâmple păcatul, după o vreme s-a surpat. Și Maria, și gușterele m-au urmărit toată viața, și în privirile lor am rătăcit între două lumi, fără a le înțelege deplin magia. Am simțit întotdeauna că trebuie să revin și din când în când mai apare câte o carte. Acum urmează la rând, Ferma gușterilor. Mulțumită lui Andy Barcan va apare sper curând la Editura Hoffman.