Reţeaua

 

(versiune nouă pentru Argintarium 2)

 

Eu când scriu, e musai să aud cuvintele!

Fie şi în gând le scandez cu voce tare.

Există o traiectorie, un ritm interior

în urcare pe lungimea de undă,

care dacă o secundă se frânge,

plânge Dumnezeu.

 

Să nu-L supăr, refac scriitura

înălţând-o cu un diez. Nu vreau

să pierd din făptura originală a tainei

şi potrivesc din croiala hainei

splendoarea nudă

primită magic dinspre model. 

 

De la un timp nu sunt ajutat de auz.

Ţiuie vibratil şi confuz un greier,

ca tăcerea siluită într-un batiscaf.

L-am aflat de copil cu urechea ciulită

pe stâlpul de telegraf, când tastam

semnale morse către cer.

 

În plus, o căţea lupă flămândă,

cu dinţi de fier, stând la pândă

e gata să muşte din inima mea...

Şi latră, şi mă doare că în curând

nu voi mai putea intra

cu Dumnezeu în reţea...