Fastuoasa zi de 13

             

             Au trecut multe nopţi şi zile, au trecut cinci şi vor mai trece ani peste sărbătoarea zilei de 13 iulie 2019. Rar se întâmplă  ca realitatea să întreacă frumuseţea visului şi să se demonstreze astfel că fantezia visătorului are şi ea limite. Ce s-a întâmplat la Wimbledon, ce a reuşit cu adevărat Simona Halep, nu doar victoria în sine, pare că în anumite momente a rescris atunci dimensiunile perfecţiunii.

              Alura sportivei noastre, agilitatea şi eleganţa formidabilă a mişcărilor, decenţa, modul ei firesc de a se comporta, uimită ea însăşi de performanţa realizată, cu respect pentru partenera de competiţie, montrul sacru al istoriei tenisului, Serena Williams(era nevoie de victorie ca să se demonstreze că nu forţa brută trebuie să primeze între oameni!)

              Cu modestie dar şi bucurie sinceră că i se deschid larg, meritat, porţile grele ale gloriei Simo a descoperit cu emoţie şi uimire nedisimulată, imediat după finală, numele său înscris în şirul lung nemuritor al campionilor din templul Wimbledonului şi s-a înclinat rezonabil dar cu demnitate  în faţa rangurilor regalităţii care au onorat cu prezenţa o frumoasă tradiţie.

              Toate acestea la un loc au plăcut fără exagerare întregii planete aducând în prim plan tricolorul şi numele României.

              Dacă ar fi să rezum la capătul acelei zile de neuitat într-o singură frază desfăşurarea finalei, aş spune că am avut privilegiul să fim martorii, să vedem ca într-un miracol, cum un vulcan clocotind se stinge realizând că dincolo de fileu înfloreşte în iarbă regina nopţii.

              Fata asta născută la Constanţa din spuma mării ne-a reînvăţat să ne bucurăm. Mulţumim Simo!