Cronica unui targ _ Carte de poezie

15 şi un pic. Acorduri simfonice ample, aşa cum stã bine unei case care se respectã se revarsã din interiorul vechii clãdiri, sediul încã, zic gurile rele al Uniunii Scriitorilor. As putea sã mã snobesc puţin recunoscând bucata muzicalã, sau mãcar compozitorul, n-o fac din considerente stilistice.
,


Parcurgând programul afişat în holul larg unde editurile si-au garnisit pe standuri oferta cãrţilor de poezie, mã încredinţez cã memoria nu îmi joacã feste şi, constat astfel cã prima lansare de carte ar fi trebuit sã înceapã în Sala Oglinzilor de câteva minute. Gãsesc sala undeva la primul etaj, somptuoasã, cu pereţi îmbrãcaţi în lambriuri vechi aurite si oglinzi aristocratice veneţiene probabil, candelabre coborând spectaculos din cele patru colţuri ale tavanului, şi falduri grele ale draperiilor de catifea, strânse cãtre baza ferestrelor larg deschise, desenând arcade gotice plãcute privirii cãtre luminã.
Singurele lipituri, semne ale modernitãţii forţate, erau douã aparate climatice nemascate de o parte şi cealaltã a ferestrelor(cumva aduse în prim plan de vre-un contabil zelos, dornic sã-şi etaleze decontul financiar), doi ochi închişi ai realitãţii…
Un singur om, în cadrul ocupat de scaunele goale, meşterea ceva la nişte boxe şi microfoane. Cu siguranţã de-aici izvora alde Wagner…
Mã aşez în semiobscuritate, spre spatele sãlii şi aştept studiind ambientul. Frumos. Doar un miros înţepãtor, de vechi, de praf insinuant, potenţeazã patina vremi
/…/ Tui mama mãsii de treabã, (cu puternic accent pe litera F), cã dacã vorbeam ruseşte ne-nţelegeam româneşte! Nu ştiu, ai încurcat-o, o descurci/…/
Asta era un glas piţigãiat de femee ca un claxon. Sigur nu era vre-o femee de servici, ci una cu serviciul într-o camerã alãturatã, în dreapta mea, ce lãmurea principial, o situaţie.
Mã gândesc sã mai fac o turã. Cobor pe scãri şi trec din nou printre standurile editurilor. Parcã sunt în amvoul unei biserici de ţarã. Cãrţile stau pe rafturi cum picturile sfinţilor pe pereţi. Nimeni, nici-un enoriaş în afara celor câţiva vânzãtori, parcurşi deja ieri cu amãnuntul, nu stricã pioşenia şi reculegerea instalate sub rãcoare. Mã simt obligat sã vorbesc în şoaptã, dar cu cine ?...
In curte, dintr-o maşinã este descarcatã o ladã cu cãpşuni, şi din senin se stârneşte puţinã animaţie în jurul lãzii, dovadã cã Uniunea Sciitorilor e vie.
Revin în Sala Oglinzilor. Am obosit de atâta stat în picioare. Mai bine! Sã nu pierd timpul pot scrie ceva, am un carnet în geantã la îndemânã.
O voce caldã femininã la telefon, dintr-un birou alãturat, altul, acum în stânga, vorbeşte despre un premiu literar ce urmeazã a fi acordat unui scriitor American, s-au englez de origine românã.
/…/ Trebuie consultat domnul Manolescu, este de vãzut cum plãtim drumul, pentru cã probabil va veni cu familia /…/
E clar nimic nu mişcã fãrã ştirea mogulului.
Timpul se rostogoleşte lent, poate cã nici nu se rostogoleşte, e ca o linie dreaptã desfãşurându-se pe un arc de cer, şi descriind o altã curbã specificã, din perspectivã diferitã, cu alte înţelesuri neparalele şi inegale, dar cu aceeaşi origine, punctul de la care s-a pornit.
In salã mai intrã o femee între vârste, neutrã, acum suntem trei. Când şi când acordurile se întrerup în decor, pentru cã neutra ia ceva lecţii de redare a muzicii pe instrumentul acela pe al cãrui ecran se zbenguie licãrind nişte leduri.
Se încearcã şi microfoanele:”Zece… zece!”… Mirosul povestit mai devreme se insinuiazã ascuţit patrunzând în haine
/…/ Fãrã sã fim scârboşi unii cu alţii…nimeni nu mai munceşte. Zece afişe puteau fi puse, cât sã coste un afiş?...douãzeci de hârtii desenate, un baner, cât sã coste toate astea/…/
Vocea pare a lui Manolescu, e nefiresc, doar el e la Paris, ce sã caute aici mogulul, sau o fi vre-o stafie…Se discutã aprins despre tãierile de la buget.
/…/ E greşeala mea, voi renunţa la salariu Vã propun sã verificãm bugetul aprobat ultima oarã când aţi venit în ţarã. Au fost 2000 de lei şi eu am fãcut totul cu 1300./.../
Doamne, vocea lui Manolescu, cealaltã, prima, lângã mine, realã ca o minune a lui Dumnezeu care se întâmplã.
/…/ Pentru hârtiile alea şi un baner, 1300?/…/
/.../ Acopãr din salariul meu dacã asta e o problemã,/…/
Toatã discuţia se poartã în jurul unor afişe. A tãcut şi muzica, întreruptã de un telefon primit de omul cu tehnica. Nu-i plãcea maestrului. A tãcut şi Manolescul, probabil s-a înãlţat din nou la sfere... Doar vocea caldã, femininã dã în continuare relaţii despre concurs, premii, parteneriat cu slovenii, sârbii, Budapesta…
/…/ Bine, la revedere, disearã la Teatrul de comedie./…/
E trecut de 17. Bãiatul de la microfoane anunţã cã totul funcţioneazã, dacã vor sã se mai lanseze. Mai ceva ca la N.A.S.A.
*
Zvonuri de glasuri firave şi paşi la uşã, în sfârşit intrã timid poezia. Suntem un pâlc, unsprezece cu toţii, incluzând şi tehnicienii. Parcã-s mai mulţi la Piteşti, acasã, iubitorii de poezie.
/…/ Bunã ziua!/…/,
Il recunosc cu plãcere pe Soviany din fotografia de pe blog.
/…/Astãzi am sã vã prezint “Totul despre nimic” al lui Constantin Abãluţã
*
Interesant. Intrãm în normalitate. Oare ce mai urmeazã? Dacã ar fi dupã program; Ion Alui Gheorghe. Vine , nu vine, poate cã va veni, aş vrea sã vinã.
Lumea pare cã se adunã. Oarece animaţie...
/…/ L-am vãzut pe poet!./…/
Aici e simplu, dar care poet?... Sunt şi tineri, suspect de tineri, prea mulţi tineri pentru Alui Gheorghe, n-or fi ca la noi elevi, aduşi cu şcoala…
Apare în uşã un organizator, zâmbitor. (N-aş fi crezut sunt şi organizatori.)
/…/Vã propunem sã mergem în curte./…/
E mai bine în curte. Alãturi cineva testeazã un motor de rablã, camion ceva, nu conteazã rimeazã alb, dar orşicât: “Paşol na turbinca”!.
Inapoi în viitor, pe scãri, încolonaţi pe vechile amplasamente. Inţeleg în sfârşit, e Miruna Vlada cu patru tineri pentru un recital poetic, dar mai întâi V Leac, prezentat elogios de Muşina, o lansare de carte în cadrul seriei NEO…
Sala fremãtãtoare, gustã. Imi place şi mie aceastã “boalã a lipsei de semnal.”
*
Cei patru muşchetari într-un târziu pornesc ultimul asalt: Prişcu Denisa, Sorin Gherguţ, Moni Stãnilã şi Gabriel Daliş, haioşi, nonconformişti, afurisiţi şi speculanţi ai limbajului WINDOS câştigã lupta. Un simplu send şi poezia se rãspândeşte oriunde, simplu, fãrã fasoane,tot mai simplu.
Sala reacţioneazã ca o armatã care si-a depus armele şi aleargã înebunitã sã adune de pe cãmpuri flori ca sã-şi primeascã duşmanii cum se cuvine.


Mã bucur şi eu cã ţara nu va pierii.

Stirea: Neica Iulicã Bãdescu a trecut la PSD

                 Matinal, azi într-o conferinţã de presã extraordinarã, Ponta anunţã cu toatã inima lui roşie deschisã într-un zambet lãtãreţ, cum cã neica Iulicã Bãdescu, senatorele PDL şi-a pãrãsit corabia teribil ameninţatã de valurile protestelor sindicale, programate pe fondul mãsurilor de austeritate asumate cu cerbicie de harnicul premicuţ.
                 Sacrificiul de a dezerta împotriva firii, din miezul puterii l-a lãsat iniţial mascã pe PONTOSUL nostru lider social democrat, dar s-a repliat rapid şi vizionar(apanajul varstei imberbe) a început sa-şi plaseze déjà plombele, ca pe-un succes personal direct, pe fondul ciuruitului sãu partid.
                 Si purtandu-l în braţe pe Iulicã la fel ca pe sfintele moaşte, luã la rand toate televiziunile combatante ca sã cunoascã boborul vocea baritonalã a fenomenului, puţin exploatatã direct. Cu siguranţã altfel se va pune în valoare Iulicã al nostru, acum al lor, cand la scena finalã a moţiunii de cenzurã din sala parlamentului, corul de solişti PSD va executa în sol major aria calomniei punand cu botu pe labe criza, si clamand victorios unica soluţie originalã:
"Jos Bãsescu ! Jos Bãsescu!"

Eveniment la Pitesti

Respiratii

din marmidele
aburind
pe spinarile
cailor
se-mparte
ceata
cu gamela
in reference to: Google (view on Google Sidewiki)

Dosarul Albastrii - Capitolul 10 - Arestati de securitate

                În clădirea rece a securitaţii ne-au repartizat în birouri diferite, dându-ne în primire câte unui ofiţer. Eu am avut un locotenent cumsecade. Mi-a povestit ce se întâmplă. Când a venit maiorul aflasem deja câte ceva. „A recunoscut, domnule locotenent?” „Dumnezeii mătii, trădător de ţară, albaştri ai?... Vă satur eu de albaştrii!” Mi-a luat ochelarii de la ochi şi mi-a tras o palmă, cu sete, cu ură. Ce i-oi fi făcut? A mai înjurat o dată şi a plecat...

               În timp, m-am mai liniştit, obosisem, era trecut de miezul nopţii. Nici nu mi-am dat seama, scriam de câteva ore cu bună credinţă declaraţia, încercând să explic de unde putea să devină confuzia.
               Către orele două din noapte i-au adus din Bucureşti pe Claudia Duminică şi pe Vasile Iordache. Ei erau greii se pare. Pe la trei-patru, ne-au reunit într-o cameră. Un locotenent din cei tineri, Mugurel vecin de casă cu Gess a adus câteva pâini calde; era o brutărie prin apropiere. Devenisem prieteni, ne simpatizam. Claudia ne-a zis să nu vorbim că sunt microfoane. „Şi ce dacă sunt microfoane, sunt peste tot, să nu mai vorbim?...” “ Tovarăşe locotenent, cât e scorul în Cupa Davis?” ”Ne-au bătut, dă-i dracu’ dă americani.”
               Spre dimineaţă, mergând la toaletă l-am zărit pe cel cu colectivizarea legat la mâini. Se pare că filmul lor a avut o regie proastă, nu trebuia să-l vedem. S-o fi trezit comandantul?...
               Duminică, pe la zece, ne-au urcat într-o maşină un Gaz prăpădit, lăsându-ne pe fiecare la casa lui. Dar nu se terminase. Am găsit casa răvăşită. Lipseau cărţi şi manuscrise.
               Am aflat mai târziu că în acea noapte s-a mai chinuit cineva pentru noi: Augustin Z.N. Pop, criticul , el a citit toate manuscrisele noastre şi a pus verdictul la telefon dimineaţa: „Cel mult ăştia pot să strice limba, aici e tot pericolul”.(…)
               Finalul trebuia să fie apoteotic. Trebuia dat un exemplu. Tezele din iunie.(... ) Claudia m-a sunat a doua zi şi am mers împreună la judeţeana de partid să reclamăm, naivi ce eram!... Cu primul secretar a vorbit singură. O cunoştea, reprezentase judeţul la „Cântarea României” de mai multe ori, era şi frumoasă, doar cu „intoxicaţia” o cam zbârcise.
               Am fost sfătuiţi să stăm liniştiţi, pentru că „se repară totul”; şi să nu vorbim cu presa. Nu era nevoie de sfat, pistoalele ne înspãimântaserã.(…) Ce să se repare, cum să se repare şi cum să uiţi? Dar comandantul?... Uită el că a scos pistolul beat în faţa unor copii? El săracu’, oare cum se justifică? Nu vom fi oare eliminaţi, sterşi din evidenţa populaţiei> „Atenţie la maşini şi ieşiţi puţin pe stradă”, sunau avertismentele.