Lecturile Cafenelei . Partea II-a

Notă:

            Ca şi cum m-aş fi întors la locul crimei, continui să scriu partea a doua din Lecturile Cafenelei. Umblă prin târg, un zvon zurbagiu că s-au făcut presiuni să nu mai fiu publicat!... Minciuni!. Patruzeci de ani, tot am stat!

            E un mister de nepătruns. Parcă m-am întrerupt cumva profund, Mă tot întreb şi nu ştiu să răspund. Orice s-ar spune, el e steaua. Eu doar în umilinţa mea, podeaua.

            VeDe geniul acela în mine o strălucire bizară de se dă jos de pe soclu? A desluşit el cu  binoclu vre-o piatră rară de jad, în umbra mea literară?

            Mă străduiesc să înţeleg şi, pricep după sforţări îndelungi că statuia omului cu picioare lungi, lăsată în soare, e ori de gheaţă, ori de ceară. O statuie din marmură de Carara sau piatră, nu latră toată vara.

            Într-o discuţie pe net cu Claudia, mi-a povestit o pildă legată de faptul că prieteni buni devin cei mai crunţi duşmani. E celebră în lumea artiştilor, ura dintre regizorul David Esring şi Horea Popescu. Se urau de moarte şi se ajunsese întratât, incât Horea Popescu îşi lucra prietenul, umbla cu pâra la instituţiile securisto-comuniste băgându-i beţe în roate şi încercând să-i dejoace toate planurile.

            Esring era Moştenitor al rangului de Mare Rabin la Praga. Un fel de rege al evreilor, dar a renunţat la titlu cedându-l fratelui mai mic numai ca să se poată dedica teatrului.

            „Esring era cel mai bun regizor pe care l-am vazut în viaţa mea!” povestea buna mea prietenă.  ”Stăteam ascunsă în loja de lângă scenă la repetiţii şi parcă îl vedeam, cu învăţăceii săi, pe Isus”. A fost o perioada când Claudia, căsătorită cu actorul Viorel Georgescu locuiau în teatru. Îşi făcuseră garsonieră dintr-o cabină a actorilor în înţelegere cu conducerea teatrului, neavând alte posibilităţi locative. Era greu, cu teatrul în sânge şi cu teatrul în casă, să piardă spectacolul arderii(crucificării) maestrului.

            La un moment dat Esring, s-a împăcat cu Horea Popescu. Viaţa lui devenise plicticoasă şi ternă, nu avea cine să-i întreţină arderea de sine. Şi-a chemat actorii şi le-a spus că va pleca din ţară. Trebuia să-şi caute un duşman. Fără el, îşi pierduse ambiţia creativă şi, farmecul vieţii pierise. La reputaţia ce şi-o câştigase, putea ajunge la orice teatru din lume. Şi-a ale Essenul. Acolo a intuit...

            În loc de concluzie:

            Poate că bunul meu prieten (e de bine!), ca nobilul mare regizor nu mai avea duşmani şi m-a ales pe mine. Şi poate că n-a greşit.

Din nou revista aici

Lecturi la Cafenea

                    Intru în Cafenea şi privesc peste umăr. Un singur om, multiplicat fără număr în diverse  ipostaze, a ocupat toate scaunele şi, extaziat de plăcere, bea o bere. Sporovăieşte râzând cu vrăbile şi cu o sclipire în ochi de om blând, fixează săbiile dansând. Nu, n-am să cad pradă ispitelor căutând pe sub mese clipa (risipa) lolitelor. Mi-a plăcut aici, trebuie să recunosc! În Cafeneaua lui miroase a mosc şi a gutui.

            – Ce vă mai face prietenul? m-a întrebat ieri un trecător. Îi explic răbdător că nu mai suntem amici. Nu mai avem dureri comune.

            – Cum, l-a pierdut şi pe ultimul, pe bune!?... Ce să mai zici!

Notă:

Probabil că voi continua sa scriu, în ciudă ... 

Aici revista:

Frontiere deschise pentru urşi. Etapa III-a proza arhiscurtă

            
             Parcă au înnebunit urşii, de când ministresa mediului a afişat în pădure Proiectul de deschidere a frontierelor. Ce-or fi înţeles bietele animale de pe tăbliţele bătute în cuie pe tulpina capacilor, e greu de aflat. Au hibernat când sa-nvaţat  abecedarul. Oricum, recrudescenţa urşilor a luat amploare. Ei tot atacă, fie oaie, fie vacă în disperare. Un reporter curajos de la B1 i-a întrebat cu voce tare ce-a răsculat natura? Cum s-a sluţit Nirvana? Dintr-un tufiş, un mormăit a precizat: 

         –Ne-a stârnit. Plumb-ul lui Rovana. Iscălitura pe afiş...

Din albumele Maiei MARTIN

Sursa: Biblioteca Maia Martin

Cu toţii ca idioţii. Campanie la români.

Toamna asta e belalie rău de tot! A ridicat strocul şi avansează pe turnantă să prindă momentul votului, cănd se vor încreţii apele şi vor îngheţa toate acele de ceasornic ale preşedintelui. În ultima vreme, supermarketurile scot oferte tot mai ciudate în ton cu candidaţii partidelor politice, de zici că şi-a băgat coada Bănelul lui Nicoliţă, driblând furibund în faza celebră când i-a dat pe spate pe ăia de la Real Madrid, de asistau neputincioşi bieţii oameni cum îi driblează strecurându-le mingea printre  picioare şi o loveşte măiastru cu exteriorul, direct în autogol.

Cât am să trăiesc, n-am să uit cum se rostogolea balonul oval în plasa lui Tătăruşanu, la firul ierbii de se lungeau privirile spaniolilor, paralizate, incapabile să înţeleagă cum de au dat peste un asemenea NOROC.

Paralizat, stau şi eu acum în faţa unei vitrine, răzemat de zid, incapabil să-mi exprim mirarea de bine care vine direct în mine din pachetul promoţional, antum, lansat de USL. Pachetul ăla ce se vede prin geam nu e un lucru banal, e un program complet electoral, strălucit. Nu mai e nevoie de studii de piaţă, de sondaje, de strategii, de buget şi şampanie pentru vot la sfârşit. Fasolea cu costiţă afumată la conservă, e viaţă adevărată. În campanie, sparge tot! E mai tare ca impozitul de paişpe la sută!

Părerea mea, îi spun cititorului, nu se discută! Nu căuta intenţia lui Bănel Nicoliţă şi nici pe cea a autorului, poate fi idiot. Să intrăm în joc şi să votăm fasolea cu costiţă şi berea NOROC. Asta e tot!