Miracolul de ziua şaptea

             Nu am ajuns ieri cum era prevăzut la Amsterdam pentru că s-a ivit o mică problemă. Claudia şi Martin au acceptat să meargă şi ei cu noi probabil ca să nu ne lase singuri pradă tentaţiilor. Se zice că în cosmopolitul oraş poţi schimba polul plăcerilor oriunde pe strada viselor unde creşte iarba, doar că trebuie să fi atent când schimbi marfa, poate intra şi polul pierzaniei în acelaşi preţ. Ne-am dat seama numărându-ne, cu ajutorul fiicei mele Cristina, la bază profesor de matematică, măcar că nu a făcut Hardware-ul ci doar Universitatea Bucureşti, că legile olandeze nu sunt întratât de permisive ca să ne accepte şapte, prea multe miracole, într-o singură maşină.

          Inutil! Suntem de neoprit. Beculeţul inginerului Laurenţiu era deja aprins şi a plecat cu Martin să cumpere o maşină de la colţul străzii. Aici totul e atât de simplu! Nu vă spun cât a costat. Dacă o adaugă şi pe ea la mulţimea de cadouri pe care le-am primit? Nu m-aş mira, la inima lor mare! In România vom avea de stabilit preţul corect. Oricum el va creşte firesc, adăugându-se valoarea sentimentală dincolo de alte taxe. Cristina l-a simţit deja prea înflcărat, dar îşi va lua cu siguranţă măsurile cuvenite de temporizare, cum o ştiu eu.

          A trecut totuşi timpul. Înţelegeţi de ce nu am mai ajuns în Amsterdam. O vom face azi.

          Claudia ne-a propus un loc apropiat, 50 km, demn de a fi vizitat, cu un nume frumos şi romantic în traducere, ce prin însăşi rezonanţa sa dă frâu liber imaginaţiei. Spinul mărului. Apeldoorn. Cu siguranţă locul îşi are povestea lui de dragoste pe care spinii şi rangul nu au putut-o oprii. Probabil cu mult mai veche decât frumosul castel al reginei Wilhelmina, înconjurat de grădinile sale. Nikonul vă va dezvălui câte ceva
           Pe bună dreptate locului i se spune The Versailles of the North.

     
Ma opresc trebuie sa plecam.

Mi-a intrat apă-n pantof.Apă din Marea Nordului. A şasea zi.

             Oricât mi-aş dori, nu am timp azi de aventuri stilistice sau mai ştiu eu ce găselniţe de comunicare. De aceea am să folosesc cea mai simplă şi directă oportunitate, de când lumea a căpătat o oarecare anvergură tehnologică şi anume, am să las pur şi simplu Nikonul să vorbească.

          E bine ca părerile mele bulversate să ia puţină distanţă, să se mai sedimenteze, să-şi ia rezerva necesară de timp până să coboare într-o perspectivă rezonabilă ca să deceleze raţional cumva, transmiterea în public a spaimei că noi acasă nu trăim pe aceeaşi planetă.

            De fapt lucrurile sunt mult mai complicate şi nu e timp de analiză. Cum să vă spun aseară am ajuns de la Haga, târziu în Zwolle, centrul de-acum de comandă al aventurilor mele şi urmează să decolăm pe autostradă spre Amsterdam în câteva minute.

          Alex are joi ultima şedinţă de terapie şi va trebui să treacă o lună până revenim la o altă serie de trei şedinţe. După încă o lună Paula Bartolomeus va veni la Bucureşti. Am reuşit să strecor şi o informaţie utilă pentru cei de-acasă.

Giethoorn – mica Venetie a nordului. Ziua a cincea

          Astăzi mergem la Haga. Ieri am fost într-o mică Veneţie. Un orăşel cu multe canale de apă, cu poduri arcuite pe sub care trec gâşte sălbatice. Apropo de gâşte am văzut pe un câmp aproape de oraş cred peste o mie de gâşte. Iniţial am crezut că sunt muşuroaie pe câmp, dar câteva şi-au deschis aripile şi am privit mai atent. Mi-a spus Claudia, seara, pentru că anul ăsta au venit atât de multe, e liber la împuşcat.

          În orăşel Giethoorn nu am văzut biciclete, iar maşina a trebuit s-o lăsăm într-o parcare. Doar bărcile au aici pista lor specială de apă, care se impleteşte într-o reţea ce pare complicată dacă te abaţi de la canalul principal. Unele poduri private sunt închise la capătul de dincolo, cu porţi. La fiecare intrare, există într-un stâlp câte o cutie poştală

          Poţi înnainta însă pe fiecare pod ca să prinzi un unghi mai bun de filmare sau de fotografiat. Puţini turişti. Vremea acum e rece şi în deltă, caci e deltă aici, sunt cu siguranţă câteva grade mai puţin. Dincolo de geamurile mari şi fără perdele ale caselor, localnicii, în jurul meselor servesc ceaiul sau cafeaua şi ne fac cu mâna.

          În fiecare geam e pus la vedere un vas cu o plantă ornamentală sau un alt obiect decorativ. Stilul caselor este acelaşi dominate parcă de acoperiş. Uneori muchia acoperişului nu este dreaptă e curbată aerodinamic, precum carena unei corăbii, iar deasupra ţiglelor roşii un strat de  paie presate destul de gros pe care cu siguranţă va creşte iarba. Pretutindeni tufe de ghiocei ne dau bineţe şi ne fac semne fericite împletind de zor la rochiţa primăverii.

          Trebuie să vă mai arăt ceva într-o grădina la Steenwijk am vazut niste sculpturi ciudate. Nu ştiu de ce am avut sentimentul că şi acestea s-au născut ca sa dea vieţii un alt sens, precum în cimitirul vesel de la Săpânţa noastră.

          Mă opresc aici. A început numărătoarea inversă. Trebuie să optez: ori la Haga , ori pe blog. De data asta aleg Haga.

A patra zi. Cina olandeză

            Nu am găsit bulbi de lalele. Am fost în Tuiland raiul grădinilor, cel mai mare magazin din Europa şi nu am găsit bulbi. Bulbii ăia promisesem că-i duc unei poetese şi chiar voiam să mă ţin de cuvânt. Vânzătoarea ne-a spus ca a trecut perioada pentru a fi îngropaţi în pământ şi am ratat astfel ocazia să aduc în ţară ceva din miracolul olandez.

          Claudia a ţinut să se revanşeze şi mi-a promis că o să-mi ofere în schimb o cină numai din specialităţi olandeze. La chestia asta n-aveam cum să mai putem da rateu. Totul era calculat dinnainte până-n cele mai mici amănunte pe ore şi număr de calorii. Aflasem deja că în ţara lalelelor se beau zilnic 7-8 cafele, deci aveam de-a face în consecinţă cu un popor inteligent şi lucid.

          Masa de sandwich-uri calde de la ora unu nu creează nici o surpriză, fiecare consumă acasă sau la servici opt felii de pâine. Variază doar conţinutul ce se pune la mijloc, după gustul fiecăruia

          Între cinci şi şase, este musai masa de seară. Cu precizarea că în Olanda nu găteşte nimeni, dacă dăm la o parte excepţiile, adică familiile unde vre-un olandoi mai gurmand a făcut rost de o nevastă româncă. Ieri la piaţă, mi-a povestit Claudia, a cerut-o de nevastă unul şi pe nevastă-mea. Ea l-a privit încurcată neştiind olandeza şi repetându-i politicoasă OK. Claudia abţinându-se din râs i-a explicat olandoiului că există o verighetă la mijloc, ăla eram eu, din păcate. Cum mă aflu eu totdeauna în calea fericirii nevesti-mii!

          Întorşi de la Tuinland am oprit la un supermarket unde Claudia şi-a umplut coşul cu o serie de pachete şi cutii din plastic. Am fotografiat acolo  pulpe de porc afumate la cutii de carton. Aveai un cuţit la dispoziţie, dacă ar fi fost şi o felie de pâine ai fi putut să-ţi aranjezi caloriile.

          Fix la ora cinci pe farfuriile întinse pe masă ni s-a servit lumpia, o specialitate vietnameză vegetariană mică. Scoase dintr-o friteuză, batoanele alea de dimensiunea unui pesmete, crocante, fierbinţi, peste care am pus câteva picături de sos picant din ardei. Lumpia mică bănuiam că face parte din aperitiv.

          A urmat încă un rând de lumpia, de data asta chinezească, mult mai mare cam cât un pateu cu carne de pui. Lângă ea o salată din germeni de soia cu ardei gras şi castravete. Am consumat totul din farfurie bănuind pe bună dreptate că acela e felul principal. Dar au venit şi crochetele cu ciulama din carne de vită rulată în înveliş de pesmete. Toate trecând din cutii direct în friteuză şi scoase fierbinţi. Nicio casă fără friteuză.

          Ultimul fel, cel mai aşteptat, un sufleu de brânză şi la sfârşit ca desert  îngheţată de trei cafele. Asta cu trei cafele e numele îngheţatei.

          Nu a lipsit desigur la sfârşit ultima cafea a zilei. Intre felurile de mâncare, din pahare mari de cristal s-a băut whisky. Tot să dai cu căciula după câini! Claudia însă avea în spaţiu doar patru pisici: pe Roza, Sisi, Zuzu şi Elzus.