Blaga, Piţurcă şi Registrul fericirii

            Fiecare om are două registre. Unul subţire, unde caligrafiază cu înflorituri de condei, adăugând şi câteva poze care să-i amintească momentele faste ale vieţii sale. Nunta, naşterea copiilor, prima sa carte apărută în librărie şi două trei evenimente de consens general al fericirii publice. Şi celălalt registru, gros, materializat într-un set de volume numerotate pe căprării cu cifre romane, adevărate tomuri ce fac să trosnescă lemnul bibliotecii. Fiecare casă de român nu se există să nu posede în dotare un dulap unde să-şi ţină dezamăgirile.

          Pe parcurs, din primul registru, revizuind, eşti obligat să constaţi că au rămas doar coperţile destinul parşiv obligându-te să rupi filele. Cum să păstrezi în rochie albă de mireasă nevasta? După scandalul ce ţi l-a făcut, neînţelegând că Mimi asta blondă, cînd a găsit-o în furou, tocmai era în teste la birou. Cum s-o angajezi la relatii cu publicul fără să-ţi faci o părere personală, avizată, întreagă!? Năroadă, ce să zici, nevasta n-a putut să înţeleagă!... Era corvoadă, nu plăcere imorală vinovată. Ca şef, sunt nişte obligaţii de servici.

          Despre contextul general vreau să vorbesc de fapt în acest post, nu particularizez că n-are rost. Nu spun o noutate cât de terfeloagă a ajuns registrul fericirii publice de la guvern. Nu intră nimeni înăuntru, chiar dacă uşile sunt larg deschise. În şedinţa de Guvern, azi, Pontonel a apreciat că n-a fost  bună comunicarea şi în frunte cu el, tot personalul a plecat la televizor să comunice că şi registrul, şi fericirea, există.

          Trec mai departe şi mă înfiinţez la ghişeul dezamăgiri. Aici dau de o coadă lungă din alte vremuri. Fiecare doreşte să înscrie câte ceva. Nemulţumirea e generală. Spiritele sunt aprinse. Trag cu urechea. Se vorbeşte mai mult despre Piţurcă şi Blaga. Înţeleg până la urmă că Piţurcă, pentru a mai şterge ceva din eşecul de la Budapesta, va trebui să-l introducă în formaţie pe dreapta pe Blaga, în meciul de marţi cu olandezii. Şi obligatoriu s-o readucă în sânul echipei pe Udrea pentru pregătirea fizică.

Grupul Albaştrilor

             Nu mulţi scriitori au bucuria să se întâlnească cu personajele propriei cărţi. Eu am gustat din această stare atunci când am lansat Dosarul Albaştrii. Eram prima oară după patruzeci de ani strânşi la un loc, fără aportul major al organelor. Am încercat să prind între coperţile cărţii ficţiunea trăită de noi în perioada 1971-1974, când scenariştii securităţii ne-au aruncat în vâltoarea unui coşmar, redescoperit schematic în paginile Dosarului de Urmărire aflat  la CNSAS.

            L-am citit uimit, pe nerăsuflate, ca pe un roman de aventuri dintr-o viaţă paralelă. A fost nevoie să-mi reamintesc lucruri pe care tot timpul mă străduisem să le uit. A fost nevoie să stau de vorbă, după zeci de ani, cu fiecare dintre actori, să-mi caut foştii prieteni, să le aflu adevărul, căci teama şi temerile puseseră între noi distanţe şi zeci de ani.

            Nu s-au aflat la evenimentul lansării toate personajele cărţii. A lipsit Nicolae Radu, Anca fosta lui soţie şi Mariana Ştefan. Mariana Dobrescu, Dumnezeu s-o ierte a lipsit motivat. Iar de Ges, n-am dat. Lipseşte şi din carte, adevărul ei.

            Prezenti în fotografie de la stânga la dreapta: Călin Vlasie, Vasile Iordache, Ion Toma Ionescu, Geo Jugănaru, Claudia Duminică Keoterman, Lucian Băjenaru şi jos Gicu Cârstea.

Poezia pe pilot automat

Poetul e un soi de pilot,

la manşa avionului său supersonic,

lansând pe cerul albastru

fumul alb.

Cei mai mulţi rămân (piloţi)

cu ochii ţintă pe ecranele ceasurilor,

urmărind cum cresc bionic

unghiile pisicii,

în torsul întins pe bord.

Doar aceia care fac lupinguri

şi tonouri în picaj,

văd ascuns în cristalele de gheaţă

firul de lână  subţire,

numai bun de-mpletit.

Azi, 21 martie, pe câmpu-nverzit,

cu scripeţi de fier,

poezia în vers alb, clasic,

se lasă din cer

ca o mantie.

(lână? sau mătase...)

(doi/unu?... Şase/şase. Sic!)

Meteorologii au prognozat

cod galben de ninsori.

Institutul Blecher a anunţat

Noaptea poeziei

la ora 20,

în tranvaiul 26.

Mă trec fiori.

Terapie Viki's view si turism

                                                        Alex, Paula Bartholomeus si Frederik

              Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de lucru, dar Claudia buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea de terapie ca noi, bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.

            Când revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii; dacă cerul e mai sus decât etajul patru? Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din ochi:

            _ Hai măi tataie nu mai vii odată!

            Paula şi cu Frederik, partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex a stat de vorbă cu fiecare dintre noi. Cu mine, am simţit, la început a fost ceva mai greu. Eu de mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac scriitor român contemporan şi n-am cultivat decât limba originară, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.

            Biata Paula a luat notă că, din Shakespeare, în original nici o iotă!... Despre olandeză nu putea fii vorba.

            În scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg, am căscat mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca  strălucirea lunii, m-au condus în întunericul pe care şi-l dorea.  Mi-a luat cu mâinile ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am simţit, pervers bătrân coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetele ei palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un cuvânt cu literele dublate care aducea cumva cu numele soţiei, Iooni, iar degetele au început să bată un ritm anume, întâi mai lent şi din ce în ce mai susţinut, sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.

            Claudia mă  pusese oarecum în temă, trebuia să-mi concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după 40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut!... Cu bune şi rele. Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult!?

            Pentru ea, acum, doar Alex contează, noi ceilalţi, mai puţin.

            Pe Cristina am înţeles-o bine când i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă, niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înnalte, cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.

            Alex! A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi se deferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea noapţii în care acceptasem să rămân captiv.    „Alex trebuie să se vindece de autism! Alex trebuie să vorbească!

            Nu aş putea evalua cât timp a trecut. Frederich a stat lângă noi fără să scoată un cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven naarbeleven: een baanbrekende methode. (Am primit-o puţin interzis. În limba asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel. Mă întreb, făcut mic dintr-o dată (micnicit) în afara Jurnalului Annei Frank oricât m-am stors, nu ştiam să mai fi scris cineva.

            După prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar nu e în sine, autism.

            Ce a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se cuvântă la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor în Schengen, ei. Postez trei fotografii pentru fiecare oraş.

            Ce va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.

            După încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu terapeuţii lui Alex de la Napocensis.

            Deocamdată asta e tot. Liber Nikonului.
 Amsterdam

Giethoorn

Zwolle

 Apeldoor

 Delft

 Haga

Biblioteca multi media Maia Martin. Ion Toma Ionescu

Biblioteca multimedia Maia Martin

           Eu i-am zis Maia Îngerilor, ca semn de preţuire pentru că există şi se adevereşte printre noi, cu faptele încărcate de lumina gândului său bun şi frăgezimea culorii proaspete pe care o împarte dimineaţa în jurul ei, ca pe o pâine aburindă. Îngerii nu se arată aievea. Ne-am întâlnit doar în Bibliotecă, ascultându-i tremurul învăluitor al vocii însoţit de acorduri divine şi foşnet de pagini.

          Doar pictând, în tablouri, nu-şi mai poate ascunde aura de un galben strălucitor. Toate culorile par a fi mai întâi înmuiate în blândeţea mierii şi numai după aceea întinse pe pânză.

          Las semn bucuriei de a ştii...