Viky's View sau Re-atach se numeşte terapia nouă
pentru care am fost cu Alex în Olanda. Nu ştiam prea multe despre metoda de
lucru, dar Claudia buna prietenă din tinereţea mea albastră mi-a întărit
credinţa că lipsită de şansa de a fi aplicată, nici o încercare nu-şi poate
arăta efectele. Terapeuta care a lucrat cu Alex este Paula Bartholomeus. Ţinea
de terapie ca noi, bunicii împreună cu părinţii, cercul de toate zilele unde se
simte bine când nu se pierde în lumea lui, să-i fim alături.
Când
revenim de undeva, acasă, Alex are un obicei. Se aşează în faţa uşii şi ne
împinge să intrăm, parcă numărându-ne. Ultimul sunt eu, urcând mai greu pe
scări şi cercetând răspunsul la una din marile întrebări ale vieţii; dacă cerul
e mai sus decât etajul patru? Se sprijină de balustradă şi îmi vorbeşte din
ochi:
_
Hai măi tataie nu mai vii odată!
Paula
şi cu Frederik, partenerul ei, înainte de a lucra cu Alex a stat de vorbă cu
fiecare dintre noi. Cu mine, am simţit, la început a fost ceva mai greu. Eu de
mic atunci când m-au dat la şcoală, am vrut să mă fac scriitor român contemporan
şi n-am cultivat decât limba originară, n-am vrut să mi-o stric cu englezisme.
Biata
Paula a luat notă că, din Shakespeare, în original nici o iotă!... Despre olandeză nu putea fii vorba.
În
scaune, faţă-n faţă, m-a pus să închid ochii. N-a fost simplu să înţeleg, am căscat
mai întâi gura ca la dentist, m-am strâmbat imitând-o, până la urmă vocea ei
caldă, strânsul repetat al pleoapelor şi zâmbetul calm ca strălucirea lunii, m-au condus în întunericul
pe care şi-l dorea. Mi-a luat cu mâinile
ei mici mâinile mele mari aşezându-le cu palmele în jos pe măsuţa dintre noi. I-am
simţit, pervers bătrân coapsele atingându-mă uşor. Apoi, vârful degetele ei
palpând şi căutând încheieturile de deasupra degetelor mele. Vocea a rostit un
cuvânt cu literele dublate care aducea cumva cu numele soţiei, Iooni, iar
degetele au început să bată un ritm anume, întâi mai lent şi din ce în ce mai
susţinut, sunetul tobelor mă învăluia, se îndepărta şi iar se apropia de parcă fluidul
comunicării se întrerupea şi răzbăteau mai puternice ploaia, sau vântul.
Claudia
mă pusese oarecum în temă, trebuia să-mi
concentrez gândurile legat de dorinţe, de fapte, de sentimente, în raport cu
numele rostit. Ce trăiri, ce idealuri, mai mult sau mai puţin împlinite, după
40 de ani de viaţă pe care ne-am ales-o singuri din ce s-a putut!... Cu bune şi
rele. Desigur, ce femeie nu şi-ar fi dorit mai mult!?
Pentru
ea, acum, doar Alex contează, noi ceilalţi, mai puţin.
Pe
Cristina am înţeles-o bine când i-a rostit numele. Zbuciumul ei de mamă,
niciodată deznădejdea, entuziasmul oprimat, setea de izbândă şi totdeauna
credinţa că va reuşi. Bătaia tobelor îşi găsise ritmul pe platourile înnalte,
cu Alex de mână, departe de zgomotele mărunte, ei doi nu încetau a vorbi.
Alex!
A rostit clar Paula. Tobele îşi rostogoleau sunetele se strângeau ca un brâu şi
se deferecau iarăşi libere. O muzică îngerească parcă îmi acoperise auzul şi un
singur gând ca un luceafăr ţintuia imensitatea noapţii în care acceptasem să rămân
captiv. „Alex trebuie să se vindece de
autism! Alex trebuie să vorbească!
Nu
aş putea evalua cât timp a trecut. Frederich a stat lângă noi fără să scoată un
cuvânt. Paula mi-a strâns mâna şi mi-a spus, începusem să înţeleg, că totul a
fost bine. I-am oferit o carte, Bursa îngerilor şi mi-a promis că o va citi. La
rându-i mi-a oferit cartea semnată de ea, Viki’s View. Van overleven
naarbeleven: een baanbrekende methode. (Am primit-o puţin interzis. În limba
asta ciudată, despre pictori numai de bine, despre fotbalişti la fel. Mă întreb,
făcut mic dintr-o dată (micnicit) în afara Jurnalului Annei Frank oricât m-am
stors, nu ştiam să mai fi scris cineva.
După
prima şedinţă cu Alex (au mai fost încă două în următoarele zece zile) au venit
şi veştile. Se pare că Alex are o traumă post operatorie care se manifestă, dar
nu e în sine, autism.
Ce
a urmat? Un periplu prin binecuvântata Olandă(aţi remarcat din text ce bine se
cuvântă la olandezi!), de hatârul Nikonului, care să-mi arate cu adevărat unde
suntem rămaşi, noi ca naţie şi de ce nu ne vor în Schengen, ei. Postez trei
fotografii pentru fiecare oraş.
Ce
va urma? După fix o lună ne întoarcem 10 zile să continuăm terapia şi să-i
stricăm tabieturile olandeze Claudiei şi soţului ei Martin.
După
încă o lună Paula şi Frederik vor veni la Bucureşti şi vor sta de vorbă cu
terapeuţii lui Alex de la Napocensis.
Deocamdată
asta e tot. Liber Nikonului.
Amsterdam
Amsterdam
Giethoorn
Zwolle
Apeldoor
Delft
Haga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu