A treia zi. Turul oraşului

             O plimbare prin Zwolle, un orăşel micuţ de numai 100000 de locuitori, poate uşor stabili diferenţa dintre modul de viaţă al lor faţă de cel de-acasă. Am urcat în maşină ca să străbatem distanţa de câteva minute până în centru respectând cu stricteţe viteza şi celelalte reguli de circulaţie, cum  ne-a avertizat Martin, căci străzile sunt înţesate cu camere video şi e deosebit de mare riscul de amenzi. Prima uimire; în traficul destul de scăzut baza o formau bicicliştii! Oraşul respira pedalând pe roţi şi pâlcurile gălăgioase de tineri se afirmau conversând cu voci clare, puternice, între viraje şi sprinturi.

          Am parcat maşina într-o piaţă, ne-am plătit la un automat parcarea şi am pornit la pas pe străduţele pietruite, străjuite de case elegante nu prea înnalte, colorate armonios. În zidurile de cărămizi se deschideau ferestre largi prin care ochiul putea pătrunde nestingherit, neexistând perdele la geamuri. 

          E o poveste aici pe care am şi aflat-o între timp de la Claudia. Una dintre regine, într-un moment al istoriei Olandei, a pus taxă pe perdele cum şi la noi a fost taxa pe fumărit. Olandezii în semn de protest şi-au dat jos toţi perdelele. Nu le-au mai pus de-atunci. Nu se poate ştii, din cauza impozitului? Sau poate că s-au îndrăgostit de lumină. La noi cu fumul a fost mai greu. Totuşi Marga fostul ministru de externe şi actual Director ICR, susţine că noi am inventat caloriferul. Aşa o fi, poţi să ştii!?

          Cam din 20 în 20 de metrii se rezemau în suporţi sau direct pe trotuar diferite feluri de biciclete, ataşate cu paporniţe sau alte bagaje de mână, în aşteptarea stăpânilor. Fiecare bicicletă era personalizată cu ceva. O goarnă, un desen pe cadru, un briz-briz din plastic colorat agăţat, cu siguranţă util, în a-ţi recunoaşte repede în grămada formată spontan, obiectul intrat în dotarea olandezului încă de la primii paşi. Aş putea părea macabru, dar sincer mă întreb dacă nu cumva aici şi dricul e cărat tot pe biciclete?

          În imaginea următoare am fotografiat un taxi cu şoferul în pantaloni scurţi îmbiindu-şi clientele. Afară temperatura e sub 0 grade, vă spun sigur.

          Imediat la un colţ de stradă ne atrag atenţia bătăi de tobe insistând în ritmuri dezarticulate, africane parcă, şi glasuri exuberante manifestându-se liber, plenar. Am crezut iniţial că e vre-o galerie zgomotoasă îndreaptându-se către stadion, dar apropiindu-ne am surprins un grup de pompieri în uniformă ce se distrau pur şi simplu sărbătorind pe cineva.

          Nu departe, două biserici faţă în faţă convieţuiau în deplină armonie, una protestantă şi cealaltă catolică. Nederanjat, între ele funcţionează din plin un restaurant chinezesc.

          Bat clopotele de vecernie.

          Îmi atrage atenţia undeva în dreapta o clădire destul de mare în care un zidar plictisit s-a gândit, pentru recreerea propriei sale stări, să arunce cărămizile în zid, pur şi simplu. Se pare că i-a plăcut ideea şi a renunţat să le mai aşeze una peste alta. A ieşit un zid ciudat ca şi el. L-am întrebat pe Martin ce funcţionează în clădire dincolo de ziduri, bănuind că sunt galerii de artă modernă sau alt obiectiv turistic, dar el mi-a explicat că e doar un bloc de locuinţe.

          

          Coborât de pe o bicicletă ce aparţinea cu siguranţă Poliţiei, un ins în uniformă, ca un şaman, riguros, completa pe o tabletă un formular de amendă, fotografiind totodată din diferite unghiuri o maşină parcată probabil în loc necuvenit. Am rugat-o pe Cristina să-l prindă în cadru şi cu discreţia dar şi dexteritatea artistului, a reuşit.

          M-am fotografiat apoi cu Martin lângă un înger de sticlă rugându-mă în sinea mea să reuşim ce ne-am propus pentru Alex.

          Martin ne-a condus să vedem primăria. Fără opulenţă, clădirea părea că şi-ar fi dorit să rămână ascunsă în modestia ei şi să-i slujeaşcă pe alegători cât mai discret. Acasă la Martin, specialişti din primărie îi montaseră un scaun mobil care urca pe balustrada scării interioare, ca nu cumva el, bolnav de inimă, să obosească pe scări. Mi-a povestit că dacă doi dintre cetăţeni au o opinie, ea trebuie musai rezolvată şi mi-a dat un exemplu cum doi vecini au reclamat că deranjeaza zgomotul străzii ce trece prin spatele caselor. Atunci municipalitatea, între stradă şi locuinţele respective, a mutat un mal plantând copaci, astfel că liniştea este acum asigurată.

          E inutil să admit că vreodată primarii noştri ar gândi la fel.

          Am să mă opresc cu comentariile ca să las imaginile să vorbească singure.