Poezia a intrat în Academie

               

             Dacă se întâmplă într-o încăpere să stai alături de un om pe care îl admiri, să respiri acelaşi aer cu el, să-i asculţi vorbele ce ţi le doreşti şi ţi se pare că sunt unice, încărcate de spirit, rostite tensionat într-o tonalitate mai înaltă, tu însuţi pare să fi căpătat o putere de receptare mai mare şi trăişti o altfel de înţelegere a lucrurilor. Dincolo de tine şi de spaţiul ce te înconjoară, sufletul tău se deschide ca o catedrală şi tăcerea e întreruptă doar de considerţia vreunui neavenit care calcă pe aer ca pe ţărână băgându-se în seamă cu o întrebare ce nu s-a pus.

            Nu am avut în viaţă multe privilegii de acest fel. Nichita, Marin Preda, Blandiana, poate Tomozei. Nu mă întrebaţi de ce pe unii i-am cocoţat acolo poate nepotrivit. E piedestalul meu trăit de mine, admiraţiile sunt felurite, nu aş ştii să răspund. Nu am criteriile,  Slavă Domnului, vreunei academii! 
            Aveau comun personalităţile respective, doar strălucirea blândeţii din spatele privirii când vorbeau cu tine. Chiar şi Preda, când te străfulgera pătrunzător din spatele ceţii lentilelor lui groase!

            Dar nu despre cei enumeraţi mai sus vreau să vorbesc, ci despre Doamna Academician Ileana Mălăncioiu. De câteva zile Academia Română s-a înnobilat cu această Doamnă. Într-un colţ al Academiei, printre membrii activi, s-a găsit în sfârşit un scaun şi pentru poetă. 
           Am privilegiul să vă ofer o fotografie (eu stau undeva mai retras cum mi-e firea), într-un cadru iluminat de blăndeţea privirii Ilenei Mălăncioiu, alături de prietenul Sibiceanu care dă indicaţii posterităţii ca un maestru de ceremonii.