Un pod ca un gât de lebădă. Rotterdam

                 În timpul celui de-al doilea razboi mondial centrul oraşului Rotterdam a fost ras de bombardamentele lui Hitler. Nu ştiu dacă atunci sau mai târziu s-a născut în mintea unui ahitect genial conturul de azi al oraşului. Senzaţia mea nu exclude din ecuaţie contribuţii extraterestre. Poate că aici au prevăzut invadatorii cosmici, nu în Bucegi, să-şi circumscrie sosirea.

          Liniile construcţiilor, fără îndoiala moderne, sfidează parcă legile fizice. Geometria. Arhitectura spectaculoasă suspendând gravitaţia şi frizând imponderabilul. Între construcţiile din oţel şi sticlă traversate de poduri, tuneluri şi viaducte, ramăne liber aerul umed, imens, larg ce umple spaţiile generoase într-o mişcare de briză continuă potolind razele soarelui. Nu am văzut nicaieri la un loc atâta spaţiu în oraşele mari prin care am trecut.

          Am bătut cu piciorul străzile curate, deloc aglomerate, cu ochii agăţati în obiectivul Nikonului, căutând să înţeleg nu doar faţadele clădirilor ci şi chipurile oamenilor, în majoritate tineri, într-o diversitate coloristică şi de limbaj adunată din toate colţurile lumii de cel mai mare port european. Am descoperit – cât de senzuale şi misterioase, sigure pe ele ca nişte feline gata să sfâşie, pot fi negresele, prin fereastra unui bar; ce puternice şi atente, privindu-te de sus, erau pe biciclete olandezele cănd încetineau ca să te ferească pe tine, intrus ce n-ar fi trebuit să te afli pe pista lor. Sau că orice chinezoaică ori japoneză nu ţine în mână la plimbare poşeta, ci aparatul de fotografiat.

          La un moment dat, aproape de Biserica Sf. Laurenţiu, patronul Rotterdamului, o muzică puternică se apropia în mers legănat către noi. Omul negru părea că se mişcă precum un somnambul în ritmurile ce se revărsau puternic din aparatul lui portabil. Mărturisesc, mi s-a părut o secevenţă luată dintr-un film american prost şi mi s-a făcut frică, mă aşteptam ca mâna dreaptă ce şi-o ţinea cu obstinenţă la spate să se îndrepte la un moment dat, fără nici o noimă, cu un pistol către noi. Eram singuri în toată piaţa, dar se pare că şi omul acela călătorea tot singur, în lumea lui.

          Spre seară am revenit, de data asta în maşină, la podul lui Erasmus – cu gâtul întins ca al unei lebede albe peste râul Maas – ca să vedem luminile oraşului.

          La revedere Rotterdam! Am mai bifat un miracol cu admiraţie pentru olandezi şi cu întrebarea în minte, oare noi românii vreodată vom putea construi la fel?

Dacă e marţi, e Belgia

             Nimic mai potrivit de Ziua Pământului decât o ieşire cu maşina pe autostradă şi ulterior să-ţi alegi direcţia către care simţi nevoia să te deplasezi spre un cadru natural. Dacă se poate, cum l-a lăsat Dumnezeu. Înainte ca omul să-şi însemneze scrijelind cu tăişul briceagului trecătorul său chip în scoarţa unui copac, să deseneze o inimă şi să scrie I love you pe peretele vreunei peşteri sau aiurea pe tăbliţele de la Tărtăria (cu tăbliţele astea am eu un fix!) să lase cercetătorilor semne nedescifrate.

          Vorbesc de o ţară cum e Olanda, a cărei reţea rutieră pare ţesută după calculele şi proiectele unui om-păianjen pus în scaun la ministerul transporturilor să gândească probabilitatea teoretică a tuturor posibilităţilor de transport şi turism ale comunităţii.

          Nu mă pot abţine, gândindu-mă la bietul Relu Fenechiu al nostru. Dacă şi el ar fi dispus de o reţea precum olandoii( nu eu i-am numit aşa ci o prietenă de-a mea, olandoaică!) n-ar mai fi dat atât de uşor anchetatorii de urma transformatoarelor alea îmbătrânite de vreme, şmecherite puţin, recondiţionate, scoase pe centură şi vândute ca tinere cu potenţial, în nişte împrejurări... Aşa e viaţa, te prinde din urmă cu tristeţile ei!

          Aşadar, îmbarcaţi cu toţii în nava noastră amiral pe roţi, marcă germană, nu v-o spui să nu zică ăştia de la Google că fac reclamă neautorizată, aşteptam încrezători să auzim  traseul  ales din laptopul  Cristinei. Am convenit cu Puiu că pe domeniul ăsta, două săptămâni fata mea să fie şefa delegaţiei.

          Autostrada A28 tăia în două o perdea din diferite specii de conifere, copaci cu tulpini drepte, înnalţi, dar şi unii mai scunzi cu crengi contorsionate susţinând coroana verde deschisă spre vârfuri. Vegetaţia, mult mai întârziată decât la noi, abia de permitea timid să pâlpâie albul florilor, ici colo în tufişuri. Am văzut undeva pe dreapta după ce s-a sfârşit pădurea, un tractor întorcând brazdele pe câmp. În faţa lui, o lebădă albă netulburată privea cum se apropie monstrul roşu, dar nu s-a clintit din loc. N-am rămas să asist la negocierea finală căci pedala acceleraţiei şi volanul erau în domeniul lui Puiu.

          Cristina ne-a informat sec că staţia terminus pentru azi e la Rotterdam. Asta e! Dacă aşa s-a hotărât, sărbătorim Ziua Pământului cu multă apă. Pe un panou reuşesc să citesc din scurt Rotterdam 61 de kilometri. Mă aşez liniştit în scaun şi tratez cu Alex problema spinoasă a centurilor de siguranţă. Ioana, de undeva din satelit, intervine din când în când în GPS anunţându-ne ieşirea şi intrarea obligatorie într-o altă autostradă. La un anumit moment mi se pare că parcă s-a schimbat semnificativ sensul de mers. Mă concentrez asupra drumului, dar Rotterdamul dispăruse de pe orice indicator. Ioni, nevastă-mea, pare şi ea nedumerită căinând-o pe Ioana: „nu e atât de simplu să urmăreşti de sus din satelit maşinile în mişcare!” Poate că noaptea a fost fata la vreo petrecere, o fi mai obosită şi a încurcat traseul. Ne linişteşte Cristina sărind în apărarea Ioanei.

          – Nu vă faceţi griji că ştie ea ce face. A ales un traseu un pic mai ocolit.

          Orele se scurg, mă enervez, deja şi încerc să adorm. Un telefon semnalizează un mesaj şi încă unul.

          – I-a uite mamă ce mesaj am  primit. Citeşte tare:

          – Bine aţi venit în Belgia!

          – Belgia? Ioana asta s-a scrântit de tot. Mergem pe mâna ei.

Dacă e marţi, e Belgia. Până şi Nikonul parcă s-a trezit

 BRUXELLES

 BRUGES

Proiect de calatorie

Astazi plecam spre Rotterdam. Mi se pare faptul atat de normal... Va povestesc la intoarcere.