Măsura corectă

Din seria "Ce scoatem in lume"

          

  

          Se pare că am mizat bine pe Simona Halep. Puteam să aleg să scriu despre Cezar, nu imperatorul cel mare ci acela ouatu la Eurovizion, cu largi ecouri, direct pe scenă, din ou de cuc, de nu mai ştii cănd face tremolouri privighetoare e, sau eunuc, în rochia lui de sex-haiduc?

          Simona Halep a halit-o ca să zic aşa, azi, la micul dejun şi pe favorita gazdelor, italianca Roberta Vinci, cap de serie nr 13( ghinionul ei), obţinând o victorie mare, a cincea dacă adunăm şi pe cele două din calificări.

          Obligă-mă Simona să scriu despre tine şi mâine, şi poimâine şi tot aşa! Poate înţelege lumea până la urmă cât de mare e un Halep.

          DEX. halep _ unitate de măsură = 0,69 m

Victorii în serie

            Gazeta Sporturilor scria ieri despre o victorie fantastică în Turneul ATP de la Roma a româncei Simona Halep care câştigase în turul 1, meciul ei cu Svetlana Kuznetsova, actual poziţia 37 în ierarhia mondială, dar şi câştigătoare de turnee de Mare Şlem. Astăzi in jurul orei  20.30 Simona Halep a ieşit din nou victorioasă în confruntarea cu locul patru al WTA, Agnieszka Radwanska 7-6, 6-1, 6-2.

          Am urmărit cu emoţie scorul pe site-ul oficial al turneului. Am deschis Gazeta Sporturilor, mă aşteptam să văd măcar un flesh cu rezultatul fără îndoială mare. Lipsea. Am deschis Hot News-ul. Aici la ora 20,30 ultima ştire ne informa că Daniela Lulache a ajuns director general la Nuclearelectrica. Ea ce turneu o fi câştigat?

          Citesc mai departe. În 2009, din funcţia de director general al Fondului Proprietatea, din indemnizaţii, bonusuri şi compensaţii a câştigat 1,86 milioane de lei. O fi mult? O fi puţin?

– Ionescule, ai prea mult venin!

          – Nu eu, ăştia de la HotNews, nu ştiu ce au cu femeia omului de afaceri Cristian Lulache, în  loc să ne dea la timp informaţiile. Măcar atunci când sunt de bine!

          Revin la GSP, site-ul de sport nr 1, tace. E trecut de zece.

          Felicitări Simona Halep de la Pasărea ceţii!

Tobarlanii. La scăldat

          Argeşul unduia leneş căutând parcă malul mai înalt să prindă şi el puţină umbră. În spatele buturugii, nisipul se aşezase într-un mod anume, astfel că pe o porţiune de câţiva metrii despărţea cumva în două  apele. Locul era vrăjit, căci în timp ce în dreapta râul se rostogolea ceva mai repede pe cursul ştiut, în stânga se alegea liniştit, ocolind şi întorcându-se să privescă spre locurile de unde venise.

          Nu pricepem atunci la unsprezece ani,că apele n-aveau de unde să-şi ştie cursul, căci izvorând din munte, sau strânse din ploi, curgeau la vale mereu altele, ocolind pietrele, suportând căldura, strângându-se sub gheaţă de frig, spălând picioarele ţigăncilor ce-şi jucau păturile zdrenţuite îmbibate de praf, sau răcoreau, potolind de sete caii înhămaţi la căruţe înainte să treacă prin vad şi toate cele. Doar duhul râului ştia dinainte unde se grăbeau apele. Poate că şi zilele mele aveau un duh.

          Lăsasem în spate râpa Malului Vânăt şi încă auzeam râsetele ţigănuşilor în locul lor de scaldă, la vijoi, unde apa destul de mare te rostogolea scoţându-te la suprafaţă ceva mai încolo. Încercasem şi eu, nu ştiam să înot, dar nu-mi plăcea locul. Înca de pe atunci din copilăria mea la Malu Vânăt se purta spiritul de mai târziu de la Vama Veche. Şi dacă vreuna dintre copile intra in apă ferindu-şi trupul cu vre-o cămăşuţă subţire, care oricum nu ascundea nimic, nu era de ruşine, ci doar ca să mai înece din păduchi. Eu aveam pe mine nişte pantaloni scurţi de pânză încheiaţi sus cu un nasture şi riscam să rămân fără ei în hohotele de râs ale ţigăncuşelor

          O luasem de unul singur pe firul albiei aventurându-mă, parcă mă trăgea sfoara către buturugă.

          Am zărit-o pe mal întinsă la soare pe un cerşaf alb în costum de baie albastru ascunsă în tufişuri de privirile indiscrete ale celorlalţi. Ştiam că în sat venise o Bucureşteancă în vacanţă. Era mai mare decât mine. M-a văzut şi ea. Simţind că mă duce apa şi îmi tremură genunchii mi-a strigat sa fiu atent la buturugă şi m-a întrebat dacă ştiu să înot. Am ales apa liniştită mai adâncă. Şi-a strâns iute părul blond eliberându-şi gâtul, şi-a pus o casca roşie, şi a sărit de pe mal. Mă agăţasem strâns cu privirea de casca roşie dând neputincios din mâini. Liniştea mă acoperea ca o umbră trăgându-mă în jos.

          Când m-am trezit pe cearşaful alb bucureşteanca de deasupra mea mă trăgea înapoi din apă, sărutându-mă. Îşi scosese casca. Părul ud mirosea a flori. Nasturele sub ea se descheiase ca din întâmplare.

          În zilele urmoare m-a învăţat să fac pluta

Duminica Tomii

           

             Nu pe pământ are viaţa tărâmul fericirii. Dar ca să-ţi rămână întreagă şansa de a ajunge la el, să poţi înţelege deplin, se cuvine să traversezi încercările suferinţei. Când mama mea Aurelia, înainte de a fi eu, s-a căsătorit cu tata, cei apropiaţi şi doctorul Galibin au păcălit-o cumva pe copila de 19 ani încercând s-o oprească să-şi aleagă cu tata acelaşi drum, pe motiv că rănile războiului necicatrizate, supurând în plămânul  tatălui meu pot să împiedice ascensiunea spre atingerea acelui tărâm.

          Pe tata îl chema Toma, dar el credea, în iubire. Mama era cea care trebuia să-i atingă rănile. Tata a traversat mai repede încercările suferinţei ajutat de Dumnezeu şi l-am putut vedea fericit, iubitor şi blând când m-am născut eu. A stat cu noi opt ani.   
Mama, a rămas apoi singură să mă însoţească şi să-şi completeze norma de suferinţă.

          Astăzi, în Duminica Tomii, de Ziua tatălui aşa s-a potrivit să vorbesc mai mult despre mama mea.

Atât deocamdată… voi reveni  probabil

Domul din Köln

            Cel mai vechi dintre marile oraşe ale Germaniei are în actul de naştere ( 50 după Hristos), înscris cu litere romane, numele soţiei împăratului Claudius, Agrippina, originară din aceste locuri. Numele întreg primit atunci, undeva la marginea imperiului roman _ Colonia Claudia Ara Agrippinesium  _ era prea lung ca să nu fie erodat de vânturi, de ploi şi şlefuit de secole şi milenii trecătore ca şi oamenii.

          A rămas din Colonie... doar Köln.

          Am traversat Rinul pe podul „Hohenzollernbrücke” şi după câteva rotocoale în spirală cu automobilul, am ajuns într-o parcare supraterană, în umbra Domului. În piaţa imensă, deschisă în faţa noastră, mulţimile de turişti încercau să se acomodeze cu altfel de dimensiuni care se înfăţişau privirii. Mi-am adus aminte că după Adam şi Eva, în Cartea Sfântă, urmaşii trăiau sute de ani. Şi legendele omului consemnează că printre semeni existau uriaşi buni şi blânzi.

          Timp de peste 600 de ani a trebuit să se lucreze începând din anul 1248, pentru ca turnurile să fie îndeajuns de impunătoare, să domine norii de unde să se poată scruta stelele cerului, construcţia în sine fiind destinată păstrării relicvelor celor trei magi de la răsărit, cei trei astrologi fiind primii care au cules semnalul sosirii lui Dumnezeu pe pământ şi s-au închinat lui Hristos la Betleem, aducându-i ofrandă, aurul, smirna şi tămâia.

          Imparatul Frederic Barbarosa a fost cel care a dăruit nepreţuitele odoare ale lumii creştine arhiepiscopului Rainald of Dasel în anul 1164.

          Părăsind interesantele detalii cu caracter religios, vreau să mai menţionez doar că în timpul celui de-al doilea război mondial, 90% din Köln a fost distrus. Ca prin minune Domul a rămas semeţ, neîngenunchiat.

          Mărturisesc cifrele tehnice ale construcţiei, lungimea, lăţimea, înălţimea, azi nu mai par atât de spectaculoase, dar arhitectura şi impresia generală te copleşesc şi cu ele rămâi.

          Cu obiectivul ţintit spre nori, până şi Nikonul pare uşor ameţit...