Am
intrat pe Facebook. Dintr-o fotogrifie și de dincolo de marginile ei vorbea
școlarul Alexandru, îl știţi, nepotul meu, scǎpat din vedere o clipǎ de Dumnezeu, cel cu elementele de autism care
și-a pierdut la trei ani, într-o operaţie, cuvintele. Acum încearcǎ Ei Amândoi
sǎ repare greșeala. Sǎ-i lǎsǎm sǎ lucreze.
Ieri am fost la o lansare de carte
și asta nu a fost o greșealǎ. Sirius a poposit la Pitești. Sǎ precizez Nicolae
Sirius, un român, scriitor australian, trǎitor în Japonia. Depǎșiţi strǎlucirea
stelei și admiteţi cǎ știu; numele, i-a lǎsat omului pe chip ca o umbrǎ a
luminii, modestia. Vǎ încredinţez, stând alǎturi de el câteva ore, am
putut s-o constat. Încǎ nu i-am citit cartea. Întoarsǎ pe toate pǎrţile de
poetul Mircea Bârsilǎ la prezentare și de prietenul meu poetul Aurel Sibiceanu,
am îţeles cǎ e o carte interesantǎ. Nu așteptam
o carte genialǎ, chiar dacǎ uneori geniul se poate naște din nimic. De altfel
nici scriitorul nu și-a propus cred asta.
În ce mǎ privește, vǎ pot asigura cǎ
„Amintirile unui însingurat” va fi urmǎtoarea carte pe care am s-o citesc. Mǎ
fascineazǎ spiritul japonez și am beneficiat în conversaţii de reflexiile
autorului, vis a vis de cultura și filozofia lor specialǎ asupra muncii. De ce
ei reușesc și noi nu? Am asistat întâmplǎtor și la lansarea cǎrţii la Muzeul
literaturii Române de la București. Am mai
aflat și acolo câte ceva. Fin observator, din interiorul familiei lui japoneze
a putut constata cǎ nu individualitǎţile, personalitǎţile providenţiale, sunt
calea. Comunitatea și respectul faţǎ de
ea însǎși este marea forţǎ a reușitei. Ideile emise împreunǎ în grup, de
ingineri și sǎ zicem lucrǎtori, de oameni simpli și oameni sofisticaţi, de
bogaţi și sǎraci, odatǎ emise sunt însușite și puse în practicǎ cu multǎ
rigoare de toţi. Fǎrǎ sǎ te baţi cu pumnul în piept cǎ ideea a fost a ta, cǎ
poate meriţi mai mult. Conform tradiţiei, ideea e a grupului, a intreprinderii
în care lucrezi fie cât de micǎ și neînsemnatǎ, ea, cântǎ în orchestra
Japoniei. Și mai e ceva, într-o familie dacǎ tu copil ţi-ai aflat pǎrinţii muzicieni,
sau cofetari, sau constructori de automobile, cioplitori in lemn, e firesc sǎ
îmbrǎţișezi aceeași meserie și sǎ lucrezi în același atelier, sau șantier, sǎ
cânţi în aceeași formaţie unde au ucenicit pǎrinţii și pǎrinţii pǎrinţilor de
sute de ani. Aţi schimba serviciul în Japonia, înseamnǎ aţi trǎda firma care
ţi-a plǎtit pânǎ atunci salariul, e considerat mai mult decât o infracţiune, e
o rușine.
*
L-am ascultat asearǎ pe Florin
Colceag “antrenorul de genii”(un altfel de antrenor nu ca Piţurcǎ), rǎtǎcit la o televiziune.
Televiziunile de obicei scot în faţǎ doar oameni de mâna treia. Venea de la o
întâlnire cu vicontele
Etienne Davignon, șeful Grupului Bilderberg, aflat la București și l-am ascultat
vorbind. Un eveniment adevǎrat. Unde sunt ţinuţi ascunși acești oameni și în
locul lor defileazǎ pe micul ecran alde Daniela Crudu, Ioan Ghișe, Gigi Becali
cǎruia îi merge numele și din pușcǎrie, Miticǎ Dragomis sau alte cohorte de
plagiatori dandaniști sau pontiști?
Optimismul lui m-a surprins analizând cu simplitate de unde venim și
încotro mergem și ne-a spus cǎ ar exista un program de ţarǎ la care se lucreazǎ
din altǎ parte. Dar în același timp m-a pus pe gânduri cu o întrebare
dezarmantǎ; dacǎ în general în lume la ţarǎ unde se pastreazǎ tradiţia, aproape
toate ţǎrile au în respect înţelepţi, la noi de ce se vorbește mai mult de prostul satului?
*
Daniel Barbu semǎnǎtorul
de vânt a cules furtunǎ. Dar în
sinea ei furtuna e o mare greșealǎ a naturii și nu mǎ bucur.