Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

O duminicǎ superbǎ

            Sunt porţi deschise pe spirala timpului prin care trecem, oprind o clipǎ la marginea drumului când zǎrim o bisericǎ. Dar la perioade bine stabilite, existǎ o bisericǎ anume la care revenim. Acolo aprindem o lumânare și, singuri cu noi, deslușim în întuneric chipurile celor plecaţi. În orele de dupǎ calma tristeţe redescoperim, cu o stare aparte, locurile copilǎriei din care venim.

            A fost o duminicǎ superbǎ în acest weekend, undeva la ţarǎ cǎldura soarelui desmierdând parcǎ frumuseţea desǎvârșitǎ a unei femei mature, sigurǎ de darurile ei pe care, spre încântarea privirii un pictor de geniu, le-a prins pe pânzǎ în toatǎ splendoarea culorilor sale.

            N-am rezistat propunerii fetelor mele de a evada din curtea care se umpluse și, trecând calea feratǎ de mânǎ cu Toma și Alexandru, ne-am luat Nikonul îndreptându-ne cǎtre râu. Singurele ţinte prestabilite erau sǎ facem mișcare și sǎ le dǎm prilejul copiilor sǎ arunce cu pietre în apa curgǎtoare. E o plǎcere teribilǎ, mai ales a lui Alexandru, pe care am cǎutat sǎ i-o respectǎm.

            Azi parcǎ nu am rǎbdare sǎ împletesc cuvinte și las Nikonul sǎ povesteascǎ el.

 

Înșiră-te, mărgărite

        Greu de crezut cǎ s-ar putea plictisi cineva citind despre victoriile de la Moscova ale românilor. Ele sunt destul de rare și de aceaea devin memorabile. E drept, câteodatǎ și insuccesele pot fii memorabile, mai ales atunci când nedrepţǎţile sunt pe faţǎ și cu atât mai greu de admis explicaţiile celor care inverseazǎ valorile. Timpul așeazǎ în matca lui adevǎrul și, faima învinsului strǎlucește uneori, mai puternic decât cea a învingǎtorului. Este vie în memorie, dupǎ aproape un sfert de veac, întâmplarea din gimnasticǎ la Olimpiada din 1980. Doamna Mariana Simionescu s-a luptat atunci ca o leoaicǎ și a ţinut planeta pe loc timp 28 de minute, în încercarea de a restabili adevǎrul zeiţei de la Montreal, jecmǎnitǎ în faţa unei lumi întregi.

            Își mai aduce azi aminte cineva de Elena Davîdova(ea n-are nici o vinǎ!)? în timp ce Nadia Comǎneci are locul ei fix în galaxia superstelelor. Nu e aceeași situaţie cu Samantha Stosur, australianca având în palmares US Openul în 2011 și multe alte rezultate de excepţie.

            Astǎzi, e greu de presupus cǎ eleganţa stilului, concentrarea teribilǎ a Simonei Halep, agerimea minţii și dorinţa ei de victorie, ar fi putut fi oprite de cineva. Nasul fin al Samanthei, a simţit de la primele schimburi de mingii cǎ vrǎjile nu fac faţǎ și s-a ţinut cu dinţii și forţa mușchiuloasǎ (masculinǎ) a braţelor, de primal set. În tiebreak însǎ, Simona i-a secat fântânile australiencei și i-a luat tot aerul.

            Setul al doilea, luminos, în nota obișnuitǎ a turneului, în care indiferent de combatant, nimeni nu a avut voie, la ghemuri câștigǎtoare într-un set, sǎ numere mai sus de cifra doi. Astfel a scris, la 22 de ani, micuţa noastrǎ prinţesǎ, a cincea poveste în 2013.            

            Înșiră-te, mărgărite, pe lungi fire aurite!

Greșeli. Amestecate

           Un galben auriu superb a luat foc în dimineaţa asta în copacul din dreptul ferestrei mele. Sǎ fie praf aurifer adus de vânt din galeriile de la Roșia? Praf steler din norul Cǎii Lactee, sau pictorul și-a înmuiat penelul azi noapte în limpezimea rǎsǎritului japonez, înainte ca soarele sǎ se întristeze privind în cǎlǎtoria lui cosmicǎ la greșelile oamenilor?

            Am intrat pe Facebook. Dintr-o fotogrifie și de dincolo de marginile ei vorbea școlarul Alexandru, îl știţi, nepotul meu, scǎpat din vedere o clipǎ de  Dumnezeu, cel cu elementele de autism care și-a pierdut la trei ani, într-o operaţie, cuvintele. Acum încearcǎ Ei Amândoi sǎ repare greșeala. Sǎ-i lǎsǎm sǎ lucreze.

*

            Ieri am fost la o lansare de carte și asta nu a fost o greșealǎ. Sirius a poposit la Pitești. Sǎ precizez Nicolae Sirius, un român, scriitor australian, trǎitor în Japonia. Depǎșiţi strǎlucirea stelei și admiteţi cǎ știu; numele, i-a lǎsat omului pe chip ca o umbrǎ a luminii, modestia. Vǎ încredinţez, stând alǎturi de el câteva ore, am putut s-o constat. Încǎ nu i-am citit cartea. Întoarsǎ pe toate pǎrţile de poetul Mircea Bârsilǎ la prezentare și de prietenul meu poetul Aurel Sibiceanu, am îţeles cǎ e o carte interesantǎ. Nu așteptam o carte genialǎ, chiar dacǎ uneori geniul se poate naște din nimic. De altfel nici scriitorul nu și-a propus cred asta.

            În ce mǎ privește, vǎ pot asigura cǎ „Amintirile unui însingurat” va fi urmǎtoarea carte pe care am s-o citesc. Mǎ fascineazǎ spiritul japonez și am beneficiat în conversaţii de reflexiile autorului, vis a vis de cultura și filozofia lor specialǎ asupra muncii. De ce ei reușesc și noi nu? Am asistat întâmplǎtor și la lansarea cǎrţii la Muzeul literaturii Române de la București. Am mai aflat și acolo câte ceva. Fin observator, din interiorul familiei lui japoneze a putut constata cǎ nu individualitǎţile, personalitǎţile providenţiale, sunt calea. Comunitatea și respectul faţǎ de ea însǎși este marea forţǎ a reușitei. Ideile emise împreunǎ în grup, de ingineri și sǎ zicem lucrǎtori, de oameni simpli și oameni sofisticaţi, de bogaţi și sǎraci, odatǎ emise sunt însușite și puse în practicǎ cu multǎ rigoare de toţi. Fǎrǎ sǎ te baţi cu pumnul în piept cǎ ideea a fost a ta, cǎ poate meriţi mai mult. Conform tradiţiei, ideea e a grupului, a intreprinderii în care lucrezi fie cât de micǎ și neînsemnatǎ, ea, cântǎ în orchestra Japoniei. Și mai e ceva, într-o familie dacǎ tu copil ţi-ai aflat pǎrinţii muzicieni, sau cofetari, sau constructori de automobile, cioplitori in lemn, e firesc sǎ îmbrǎţișezi aceeași meserie și sǎ lucrezi în același atelier, sau șantier, sǎ cânţi în aceeași formaţie unde au ucenicit pǎrinţii și pǎrinţii pǎrinţilor de sute de ani. Aţi schimba serviciul în Japonia, înseamnǎ aţi trǎda firma care ţi-a plǎtit pânǎ atunci salariul, e considerat mai mult decât o infracţiune, e o rușine.

*

            L-am ascultat asearǎ pe Florin Colceag “antrenorul de genii”(un altfel de antrenor nu ca Piţurcǎ), rǎtǎcit la o televiziune. Televiziunile de obicei scot în faţǎ doar oameni de mâna treia. Venea de la o întâlnire cu vicontele Etienne Davignon, șeful Grupului Bilderberg, aflat la București și l-am ascultat vorbind. Un eveniment adevǎrat. Unde sunt ţinuţi ascunși acești oameni și în locul lor defileazǎ pe micul ecran alde Daniela Crudu, Ioan Ghișe, Gigi Becali cǎruia îi merge numele și din pușcǎrie, Miticǎ Dragomis sau alte cohorte de plagiatori dandaniști sau pontiști?

            Optimismul lui m-a surprins analizând cu simplitate de unde venim și încotro mergem și ne-a spus cǎ ar exista un program de ţarǎ la care se lucreazǎ din altǎ parte. Dar în același timp m-a pus pe gânduri cu o întrebare dezarmantǎ; dacǎ în general în lume la ţarǎ unde se pastreazǎ tradiţia, aproape toate ţǎrile au în respect înţelepţi, la noi de ce se vorbește mai mult de  prostul satului?

*

            Daniel Barbu semǎnǎtorul de vânt a cules furtunǎ. Dar în sinea ei furtuna e o mare greșealǎ a naturii și nu mǎ bucur.