O zi fastuoasǎ

Singurǎtatea vine pe facebook

          Nu de singurǎtate suferǎ Mircea Cipariu și nici de facebook și eu cred cǎ el în general nu suferǎ, se bucurǎ cum respirǎ (ce expresie demonizatǎ!) de poezie și de orice fel de comunicare în care este inclus. Pe orișice uneltǎ pune mâna, fie el truc, sau o fantezie gonflabilǎ (vǎ închipuiţi ce poate ieși când atinge o femeie), devine un poem, cǎci a descoperit se pare umanitatea ochiului de sticlǎ cu care taie ca o lamǎ mijlocul fin, esenţa translucidǎ, unda de aur, nici abuz nici refuz a secundei, în sinestezia simţurilor.

          El e un copil rǎsfǎţat al succesurilor( încǎ un demon strivit!) ce risipește în jurul sǎu, fie și pe facebook praf stelar, dar e un timid. Altfel cum sǎ-mi explic versul șoptit vestalelor:

          „Vino sâmbǎtǎ la bal sǎ te pipǎi virtual” 

          A fost la Pitești la Bibliotecǎ, într-o zi fastuoasǎ de marţi, Dan Mircea Cipariu președintele facebook al Uniunii Scriitorilor, cu Cartea lui  „Singurǎtatea vine…” și întâmplǎtor ne-am potrivit și noi acolo ceasurile.

 Sunt doar capturi, nu-i ceea ce credeti!...

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

Larmǎ de carte. Nicolae Radu. În loc de semnal

          De dimineaţǎ m-am trezit cu chef de lecturǎ. Am deschis calculatorul și mi-a sǎrit în ochi un document primit pe email cu o searǎ înainte de la Nae (Nicolae Radu) prietenul meu vechi pe care l-am recuperat mai întâi ca personaj, în Dosarul Albaștrii și abia apoi dupǎ patruzeci de ani am început sǎ-l recompun, ca prieten. Am în faţa mea prima variantǎ a cǎrţii sale, Povestiri aproape fantastice. Din lumea întunecatǎ prin care a rǎtǎcit ani luminǎ, a capturat pe radar fulgurǎri aproape fantastice cu care și-a însufleţit personajele stranii. Apoi le-a împins pe o scenǎ numai a lui și le-a pus sǎ joace.

            Ulterior, întâmplarea a devenit un spectacol de autor pentru doi cititori: Vasile Iordache și cu mine. Ne-am prins în joc și am chemat un al treilea, mai exigent decât noi sǎ participe, pe Magda Grigore. Ea și-a intrat în rol ca o profesionistǎ ce se aflǎ și n-a mai putut sta de-o parte. “Spectacolul original trebuie montat și scos în lume.”

            Se joacǎ târziu prima lui carte, important cǎ se joacǎ!

            L-am vǎzut alergând și strigând entuziast, fabulos, dupǎ un personaj ideal, în tinereţe sa; „Unde fugi Corina?” Se pare cǎ ea nu i-a împǎrtǎșit idealurile, n-a mai vrut sǎ alerge și s-a culcat cu securiștii. Lovitura pare sǎ fi fost crâncenǎ.

            Acum cu vârsta, respiraţia șuieratǎ, mersul împiedicat, într-o lume bântuitǎ de tristeţi și iubiri pierdute, personajele sale se dau jos din trenurile fantomǎ și întreabǎ la ghișeul de informaţii unde stǎ autorul, la ce orǎ începe spectacolul?

            Va fi curând!

O duminicǎ superbǎ

            Sunt porţi deschise pe spirala timpului prin care trecem, oprind o clipǎ la marginea drumului când zǎrim o bisericǎ. Dar la perioade bine stabilite, existǎ o bisericǎ anume la care revenim. Acolo aprindem o lumânare și, singuri cu noi, deslușim în întuneric chipurile celor plecaţi. În orele de dupǎ calma tristeţe redescoperim, cu o stare aparte, locurile copilǎriei din care venim.

            A fost o duminicǎ superbǎ în acest weekend, undeva la ţarǎ cǎldura soarelui desmierdând parcǎ frumuseţea desǎvârșitǎ a unei femei mature, sigurǎ de darurile ei pe care, spre încântarea privirii un pictor de geniu, le-a prins pe pânzǎ în toatǎ splendoarea culorilor sale.

            N-am rezistat propunerii fetelor mele de a evada din curtea care se umpluse și, trecând calea feratǎ de mânǎ cu Toma și Alexandru, ne-am luat Nikonul îndreptându-ne cǎtre râu. Singurele ţinte prestabilite erau sǎ facem mișcare și sǎ le dǎm prilejul copiilor sǎ arunce cu pietre în apa curgǎtoare. E o plǎcere teribilǎ, mai ales a lui Alexandru, pe care am cǎutat sǎ i-o respectǎm.

            Azi parcǎ nu am rǎbdare sǎ împletesc cuvinte și las Nikonul sǎ povesteascǎ el.

 

Înșiră-te, mărgărite

        Greu de crezut cǎ s-ar putea plictisi cineva citind despre victoriile de la Moscova ale românilor. Ele sunt destul de rare și de aceaea devin memorabile. E drept, câteodatǎ și insuccesele pot fii memorabile, mai ales atunci când nedrepţǎţile sunt pe faţǎ și cu atât mai greu de admis explicaţiile celor care inverseazǎ valorile. Timpul așeazǎ în matca lui adevǎrul și, faima învinsului strǎlucește uneori, mai puternic decât cea a învingǎtorului. Este vie în memorie, dupǎ aproape un sfert de veac, întâmplarea din gimnasticǎ la Olimpiada din 1980. Doamna Mariana Simionescu s-a luptat atunci ca o leoaicǎ și a ţinut planeta pe loc timp 28 de minute, în încercarea de a restabili adevǎrul zeiţei de la Montreal, jecmǎnitǎ în faţa unei lumi întregi.

            Își mai aduce azi aminte cineva de Elena Davîdova(ea n-are nici o vinǎ!)? în timp ce Nadia Comǎneci are locul ei fix în galaxia superstelelor. Nu e aceeași situaţie cu Samantha Stosur, australianca având în palmares US Openul în 2011 și multe alte rezultate de excepţie.

            Astǎzi, e greu de presupus cǎ eleganţa stilului, concentrarea teribilǎ a Simonei Halep, agerimea minţii și dorinţa ei de victorie, ar fi putut fi oprite de cineva. Nasul fin al Samanthei, a simţit de la primele schimburi de mingii cǎ vrǎjile nu fac faţǎ și s-a ţinut cu dinţii și forţa mușchiuloasǎ (masculinǎ) a braţelor, de primal set. În tiebreak însǎ, Simona i-a secat fântânile australiencei și i-a luat tot aerul.

            Setul al doilea, luminos, în nota obișnuitǎ a turneului, în care indiferent de combatant, nimeni nu a avut voie, la ghemuri câștigǎtoare într-un set, sǎ numere mai sus de cifra doi. Astfel a scris, la 22 de ani, micuţa noastrǎ prinţesǎ, a cincea poveste în 2013.            

            Înșiră-te, mărgărite, pe lungi fire aurite!