Am urmarit-o cu incredere si speranta pe Simona Halep, cu mult inainte ca ea sa devina o certitudine si pentru altii. Adica, asa ca acum cand orisice minune s-ar intampla, n-ar avea cum sa ne mai surprinda. Sigur ar fi de bine si n-ar fi loc pentru dezamagiri.
Modest, trebuie sa recunosc, am facut o alegere buna. Inainte de a scrie despre Simona ma felicit pe mine pentru inspiratie. Am aceleasi sentimente de incantare pe care le traiesc in
clipele rare cand reusesc o metafora exemplara, ce mi se pare mie ca nu s-a mai scris si macar o vreme sunt mandru de ea.
Trebuie sa va fac o destainuire, ultimele doua jocuri din Turneul Campioanelor de la Sofia nu le-am vazut si nu am aflat pana aseara nici rezultatele. Facusem precizarea, inainte de
debutul competitiei, ca nu ar fi bine pentru ea sa castige si acest ultim turneu din anul asta fast, existand riscul infatuarii si ametelii, cand privesti in jos de pe piscul muntelui. Daca taman atunci vine Marmureanu cu cutremurul? Mai mult chiar, aflat intamplator in compania unor olandezi de isprava, comunicarea s-a produs in jurul meu, din politete desigur, intr-o limba necunoscuta mie, iar o crainica sportiva a sporovait din televizor, la un anumit moment, ceva ce semana cu un abandon in semifinala, ceeace ar fi insemnat in traducerea mea libera ca Halep mi-a ascultat sfatul si dintre zecile de vrajitoare si samani, tocmai m-a ales pe mine, Pasarea cetii, in calitate de oficios personal si oracol.(Uff,lung!)
N-a fost sa fie! Intorsi seara cu olandezii de la Stana Regala unde servisem un bulz traditional cu mamaliga si cheese, am auzit in clar ca Halep a batut-o mar pe Stosur.
Bulgarii cica ne-au facut galerie. Mi se pare natural. Cum sa lasi mandrete de gagica atacata de cangur ?
