Sighet, geamǎtul Negrei

          La Sighet cuvintele și-au pierdut respiraţia. Expuse pe pereţii coridoarelor, literele ca niște prune uscate, întinse pe gratii, descǎrnate, lipsite de lumina soarelui, rescriu o tulburare a istoriei. O pǎdure de nume smulsǎ din rǎdǎcini de un vânt nǎprasnic pe versantul Golgotei. Parcǎ te înjunghie încǎ în urechi câte un geamǎt sfârșit ce vine din întunericul surd al Negrei.

           Mișeleascǎ lucrare a diavolului roșu care a crezut cǎ poate îngenunchea spiritul unui popor! Dumnezeu a îngǎduit doar cǎrnii sǎ se usuce pe încrengǎtura de oase.
          Dacǎ te-ai rǎtǎcit cumva cititorule pe blogul meu, te sfǎtuiesc nu scǎpa sǎ citești versurile eliberate de dupǎ moarte, din temniţǎ.

 

Nota: Apare undeva numele Constantin Micutelu, neinsemnat printre numele mari, al unui securist anchetator. Subiectiv, am tresarit cand am dat de el. Mi-am dat seama ca homunculul acela, locotenetul major din anii 50, m-a anchetat si pe mine in Dosarul Albastrii in 71, era colonel. Tin minte palma lui grea...

La Bârsana mi-am luat moroșancǎ.

 

          Culorile vii ale Bârsanei mi-au atins sufletul. Maramureșul a deschis larg porţile ca sa-mi îngǎduie sǎ intru în grǎdinile sale, dar mi-a pus o condiţie. Aici intri doar dacǎ ai lângǎ tine o moroșancǎ. M-am uitat împrejur, – câteva mǎicuţe ocupate sǎ explice vizitatorilor, cum Carol Robert I de Anjou a întǎrit printr-o diplomǎ în aceste locuri pe cneazul Stanislau, fiul lui Bârsan, pe la anul 1326 – iar alǎturi o fatǎ tânǎrǎ, pe post de ghid, explica unor strǎini cum a fost cu Stan Bârsan și urmașii lui pǎcurari ce aveau oi bârsane, nǎzdrǎvane, cu lânǎ moale, deasǎ și lungǎ, din care împleteau balada Mioriţei.

          Moroșencele din partea locului strângeau fânul, dincolo pe malul Izei și-l puneau pe șiri sǎ se zvânte la soarele blând și sǎ se îmbete în mirosul de trandafiri. Așa cǎ am rǎspuns mizei cu ce venisem de-acasǎ. Am dat un ban pe o trǎistuţǎ frumoasǎ de fete și pe batic, iar fusta-nfloratǎ am gǎsit-o pe nimic la o mǎicuţǎ la poartǎ. Ce soartǎ am și eu ce ghinion nesocotit, ce nǎpastǎ – și la mânǎstire sǎ fiu însoţit de nevastǎ.

          Poftiţi sǎ vedeţi cu ce desfrâu de culori s-a delectat Nikonul

 

Textul  in editia de dupa-amiaza...

Cimitirul Vesel

          Bunicul dinspre partea tatei avea un picior beteag.  Cǎzuse din tei la 75 de ani, urcat sǎ-i culeagǎ floare Dumitrei. Dumitra, de tânǎrǎ, rupsese orice legǎturǎ cu bunica Lina, mâcar cǎ, frumoase amândouǎ și bune prietene, au frânt multe inimi în sat și au chicotit împreunǎ povestindu-și aventurile. Pânǎ ce Lina i-a destǎinuit într-o searǎ, așezate pe bancǎ sub teiul de peste drum, cǎ Miticǎ a cerut-o de nevastǎ. Odatǎ, pe fruntea Dumitrei, s-au strâns norii și fulgere au ţâșnit din ochi-i neguroși. Avea pentru MiticǎTobârlan un gând ascuns.

          Cu bunicul a pǎstrat legǎturile, de parcǎ nu s-ar fi întâmplat nimic și la timp potrivit (când bunica rǎmânea grea și slavǎ cerului, a nǎscut opt copii), li s-au împletit gândurile înnodând niscaiva legǎturi ascunse, pe care le știa toatǎ Valea Pribei. Probabil le aflase și teiul, fragil la suflet și sensibil și nu s-a opus când Dumnezeu i-a rupt o cracǎ, pedepsind cǎlcǎtura srâmbǎ a bunicului meu.
          De la un timp mǎ înjunghie mereu genunchiul. S-a betegit. Nu poate fi GENA, cǎci atunci când Tobârlan și-a luat pedeapsa, tata nu mai era, iar eu deja începusem sǎ înţeleg buchia lumii. Și nici în vreme târzie, când m-am fǎcut mare, nu m-am legat la cap cu vre-o Genǎ, Floare sau Marie. Și atunci de ce junghiul?
          Mǎrturisesc acum, la capǎt de drum, parcǎ mǎ încearcǎ o pǎrere de rǎu. Câte femei s-or fi supǎrat cǎ nu m-am urcat în tei!... La ce bun atunci, cele zece porunci dacǎ, și cu ele și fǎrǎ ele, nu trece durerea de genunchi?

          Aste judecǎţi îmi frǎmântau mintea, bǎtut de soare în moalele capului,  în mijlocul Cimitirului Vesel de la Sǎpânţa, unde, dacǎ mǎ uitam mai bine înapoi pe cruci, parcǎ se risipise sǎmânţa în pǎmânt, din același soi. Majoritatea epitafelor începeau așa:
          “Pop Marie mǎ numesc și aici mǎ hodihnesc…” Câtǎ floare de tei sǎ fi avut de cules și Pop ǎsta!?
          Nu pot încheia fǎrǎ sǎ transcriu un epitaf de pe crucea lui Holdiș Ioan:
          “Cǎt pe lume am trǎit eu Partidul l-am iubit.” Am fǎcut investigaţii Holdiș Ioan, decedat în 1975, nu s-a dezis. E încǎ pe listele de vot ale PSD-ului. Dumnezeu sǎ-l ierte! 

Reacţia Nikonul la Cimitir...