În ziua de
Rusalii am fost la Cheile Zǎnoagei. Undeva în dreapta, urcǎ un drum deasupra Sinaiei cu serpentine periculoase, cu porţiuni
de șosea strâmtǎ și fǎrǎ parapeţi, cu vǎi care se cascǎ neverosimil drept în faţa
ta, pentru ca volanul mașinii printr-o mișcare sigurǎ a celui care conduce, sǎ
le deplaseze în lateral și sǎ le lase înapoi. Dacǎ nu ţi s-a stârnit amocul
aventurii, comfortul izolǎrii de lumea trepidantǎ a Bucureștiului pe care
tocmai ai lǎsat-o în urmǎ, concentrat sǎ urmǎrești firul împletit al șoselei,
riști sǎ pierzi peisajul sǎlbatic, te-ai putea lǎsa pradǎ gândului cǎ taman
atunci ursul iritat de mormǎitul motorului mașinii tale, în liniștea aceea atotstǎpânitoare,
se va proţǎpi în mijlocul drumului, cu silueta masivǎ de animal fioros și te-ar
putea lǎsa pentru o clipǎ sǎ-i citești nedumerirea întrebǎtoare din ochi: “Voi
de ce dracu nu aţi rǎmas acolo jos!?”
Parcǎ totuși
nu se mai terminǎ drumul în splendida sǎlbǎticie a momentului, dar ne pǎstrǎm
moralul cǎci din faţǎ, din când în când, mai apare câte o mașinǎ rǎtǎcitǎ sau
vre-un motociclist în costum de piele cu casca uriașǎ care îi acoperǎ faţa.
Eram a doua oarǎ în zonǎ, dar nu aveam siguranţa cǎ suntem pe drumul cel bun.
Descoperisem cu mulţi ani în urmǎ o poeniţǎ superbǎ pe malul unui râuleţ între
brazi, dupǎ coada lacului Bolboci, acolo voiam sǎ ajungem în raiul acela semǎnând
cu visul copilǎriei. A trebuit sǎ facem o alegere, GPS nu mai avea cum sǎ ne
ajute. La stânga, sau la dreapta? Încotro!? Am
cotit cǎtre stânga și s-a dovedit ca în istorie, stânga o alegere greșitǎ. Aveam sǎ ne
dǎm seama la întoarcere, celǎlalt drum ducând în același loc, ar fi fost mult
mai scurt și aproape întreg asfaltat. Am hurducǎit preţ de încǎ o orǎ trecând
prin Cheile Tǎtarului. În sfârșit am ajuns.
Recunoscând
valea aceea cu râuleţul de munte, ne-am oprit la locul nostru știut. O singurǎ
altǎ mașinǎ se încumetase în zonǎ. Mai curajoși decât noi, își instalaserǎ și cortul.
Bucuria cǎ am ajuns cu bine acolo unde am dorit s-a transformat într-o foame
teribilǎ și constatând cǎ nu aveam cu noi cuptorul cu microunde, cu avânt prin
ordin de front am pornit grǎtarul.
Când
lucrurile pǎreau sǎ se așeze, berea
și sucul se rǎceau în marginea râuleţului între pietre, cârnǎciorii și micii sfârâiau
de zor pe grǎtar, copiii își luaserǎ porţia de libertate alergând fǎrǎ grijǎ pe
pajiște, un pârlit de nor ameninţa sǎ ne strice buna dispoziţie. Și nu i-au
fost deajuns doar ameninţǎrile!
Am strâns
iute lucrurile pe care le împrǎștiasem și le-am urcat în mașinǎ trǎgând nǎdejde
ca rǎpǎiala sǎ fie scurtǎ. Noi bǎrbaţii am rǎmas eroi curajoși la grǎtar sǎ apǎrǎm
focul și sǎ terminǎm ce începuserǎm. Nu ne-au speriat nici mǎcar cele câteva
pietricele venite de sus. Cu sacii de dormit deasupra capului și fumul în ochi am
izbândit pânǎ la ultima fleicǎ.
A stat și
ploaia. Am mâncat, am bǎut berea și
spre searǎ am pornit mulţumiţi cǎtre București. De data asta pe drumul cel bun.
