10. Tobȃrlanii. Fragment

Cu toatã dragostea pe care i-a arãtat-o Melaniei, tanti Gica a greșit fațã de ea o datã. O singurã datã, poate tocmai cȃnd nu trebuia. Melania era studentã, departe de casã, la Bacãu. Era bine acolo ȋși fãcuse prieteni, avea suficienți bani, cȃnd se terminau dãdea telefon. Cãpãtase independențã, ea, cam tot timpul fãcea ce vrea, dar ȋntr-o vacanțã venitã la Stolnici tanti Gica s-a ținut de capul ei s-o mãrite. I-l gãsise pe Gogu, nu conta Gogu, ȋn fond bãiat bun, conta cã nu simțea nimic pentru el. Nici pe departe nu era prințul pe care și-l ȋnchipuise luptȃnd din toate puterile sale ca sã cȃștige trofeul pus ȋn joc.

N-a avut noroc. Asista neputincioasã la un aranjament mãrunt pus la cale pentru a-i asigura o stare de siguranțã ȋntr-o familie bogatã. Cãzuse din povestea cu ȋnșir-te mãrgãrite ȋn care tanti Gica o fãcuse sã vețuiascã pȃnã atunci, ȋn mijlocul unei tocmeli cinstite ȋntre doi precupeți vicleni la un tȃrg sãptãmȃnal de vite, unde cei doi discutau, nu cu marfa la vedere ci cu ea ascunsã, fiecare dintre ei dorind sã scape cȃt mai repede de a lui.

Contau casele cu odãi multe de te rãtãceai prin ele. Conta averea, via din grãdina  casei, beciurile pline cu butoaie de vin care nu se goleau niciodatã, orãtãniile din curtea din spate, animalele domestice ce n-aveau cum se plȃnge de sindromul singurãtãții.

Gica simțise cã la moarã lucrurile se puteau schimba. Unul dintre morari prins cu mișmașuri intrase la pușcãrie. Veneau tot mai des controale. Ajunseserã sã-i inventarieze pȃnã și porcii crescuți pe lȃngã moarã. Șefii de la județ se schimbaserã, Ceaușescu devenise prea mare, greu de ajuns la el! O puteau ȋntreba oricȃnd securiștii sau procuratura de unde ȋși permitea huzurul.

Prin cãsãtoria fiicei ȋntr-o familie ȋnstãritã se creeau circumstanțe.

De partea cealaltã nea Vasile tatãl lui Gogu, ceferist vechi, ieșise la pensie. Legenda spunea cã ȋn ultimul lui cãlãtorie ca șef de tren, ȋntr-o ȋncãierare s-au omorȃt ȋntre ei doi bandiți ȋn ultimul compartiment. Fusese martor ȋn omorul acela, fãrã sã intervinã, trenul era gol a decis cã nu meritã dupã o viațã pe calea feratã sã dea de necaz ȋn ultima zi și sã fie tȃrȃt prin tribunale. A ȋmpins trupurile nãclãite de sȃnge ȋn noapte afarã, dincolo de ușa vagonului. Tocmai trecea printr-o pãdure și pãdurea le-a ȋnghițit, nu s-a mai auzit de ele. Cȃnd sã arunce și geanta dupã ei Dumnezeu la oprit. Cicã ȋn geanta aia ar fi gãsit o comoarã.

Repede s-a fãcut nunta și tot atȃt de repede tanti Gica și-a dat seama cã greșise. La nuntã a mai fãcut o ȋncercare. Cu notorietatea ei, voia sã joace rolul de soacrã mare, sã-i eclipseze pe toți!... Era tot pe lȃngã Vasile, acoperindu-i vorbele! De parcã deja se mutase ȋn curtea aia.

Nu s-a potrivit și Vasile a ținut sã-i spunã cu un fel de sictir, ȋntre patru ochi trãgȃnd-o ȋn beci printre butoaiele cȃt statul de om(acolo ȋncã n-o dusese sã-i arate).

–Cuscrã, ia-o mai moale cã nu dumneata te-ai mãritat cu mine ci bãiatul meu s-a ȋnsurat cu fata dumitale. Te ȋnbeți cu apã rece și slavã domnului beciul e plin. Ȋn casa asta se bea numai vin! A plecat cam cu coada ȋntre picioare și s-a așazat bosumflatã lȃngã Ionel. Molȃul ãla nu i-a cȃntat ȋn strunã.

Am rãmas cȃteva zile dupã nuntã eu Maria și Cornel, insistase Melania sã mai stãm cu ea pȃnã se obișnuiește cu noua situație. Tinerilor le dãduserã patru camere ȋn aripa casei dinspre drum, aveam unde. Trebuie sã spun cã n-am ȋnțeles mare lucru din tot ce se ȋntȃmpla pe-acolo. Prima care ieșea ȋn curtea largã dimineața, cu capul ȋn pãmȃnt teleghidatã, era țața Maria, mama lui nea Vasile. Traversa bãtãtura pȃnã ȋn poartã se uita pe drum ȋn sus și-n jos, apoi intra ȋn beci. Ieșea de-acolo cu douã gãleți umplute cu vin. Una o ducea la bucãtãrie și cealaltã, acoperitã, pe sala ȋnchisã unde dormeam noi.

Ne-a explicat Gogu cã la ei nu se obișnuiește apa. Apã din puț se scoate doar ca sã se gãteascã mȃncarea și pentru animale. Oricum totul se fãcea ȋn liniște. Era prestabilit. Pe nea Vasile l-am auzit vorbind doar cu animalele, atunci cȃnd rȃnea sau le dãdea de mȃncare.

Am plecat de acolo roși de ȋndoialã. Unde dispãruse dintrodatã veselia și optimismul Melaniei? Aveam sã aflãm curȃnd cã a pierdut la Bacãu cȃteva examene, s-a dus cu Gogu, era ȋn ultima sesiune și n-a mai reușit niciodatã sã-și dea definitivatul. Semãna cu taicã-su, cu Ionel. A renunțat prea ușor la lupã.

9. Tobȃrlanii. Țurca. Fragment

Dar vreau sã revin asupra jocului de țurcã. Sub nuc, la umbrã, se teșise iarba de zbenguiala noastrã. Ca scriitor am o mare nemulțumire și simt pe umeri o responsabilitate civicã. De ce sã se piardã țurca cum s-au pierdut datinele, portul, cȃntecele și celelate tradiții vechi ce au traversat neatinse prin secole și milenii?

Nu știu dacã romanii sau dacii, copiii lor, care dintre ei au inventat primii țȃcul, un bãț ascuțit la ambele capete, de 10-15 centimetrii, cioplit cu grijã pe patru laturi pe care un cuțit priceput ȋncrustase cifrele romane I, V, X, XX.(sau I,VI,XII,XXIV)

Nu știu dacã dimensiunea bãtãtorului, cioplit dintr-o scȃndurã ascuțitã pe-o laturã cu mȃner, de 30-40 de centimetrii toatã, are vre-o ȋmportanțã.

Nu știu dacã adȃncitura aceea – mai mult lungã și strȃmtã ca sã stea deasupra ei transversal țȃcul, fãrã sã cadã, sã poatã primi impulsul de la mȃnerul bãtãtotului, sau la alegere de la un bãț de alun mai lung decȃt bãtãtorul, ca sã-l arunce mai departe – scobitura aceea amplasatã la marginea cercului trasat cu grijã pe pãmȃnt sau ȋn iarbã, cu o razã de aproximativ un metru, un metru jumãtate – se numește ȋn toate locurile ca la Merișani, ghibã.( nici țȃcul nici ghiba nu le-am gãsit ȋn dicționar

Se formau douã echipe fiecare din doi trei copii. Una la bãtaie cealaltã la prindere. Dacã prindeai din zbor țȃcul aruncat, cu poala sau cu agerimea mȃinii, nu trebuia sã-l lași sã cadã, ȋl eliminai pe cel care era la bãtaie. Dacã nu, din locul unde atingea prima oarã pãmȃntul, apreciai cam cȃte bãtãtoare ȋncap ȋn distanțã, nu le mai numãrai, iar dacã echipa adversã considera cã  aprecierea a fost cinstitã, acelea erau punctele. Ȋn cazul cȃnd echipele nu cãdeau la pace, se putea mãsura efectiv cu lungimea bãtãtorului și cel care greșise, ȋncasa penalizarea.

Punctele se puteau șterge dacã aruncai țȃcul cu mȃna și loveai bãtãtorul lãsat ȋn mijlocul cercului fãrã ca țȃcul sã iasã afarã din cerc. Dacã ieșea, te uitat la numãrul scris pe latura de deasupra, așezai pe lung țȃcul ȋn scobiturã și-l loveai la capãtul ce ieșea din ghibã, sã sarã potrivit ca sã-l mai poți lovi cu bãtãtorul ȋncã o datã și ȋncã o datã, sã-l trimiți cȃt mai departe.

Și tot așa pȃnã eram chemați la masã. Mȃncam și ȋncepeam din nou. Așa se face cã ȋnainte de a merge la școalã ȋn clasa ȋntȃia, dupã o varã ca asta, știam deja numãra și socoti

Tobȃrlanii știu cã aveau echipã. Maria prindea cu poala țȃcul. Burtilã ȋi dãdea aripi sã zboare cȃnd ȋl atingea cu bãtãtorul, iar eu cu socotelile și aprecierea corectã a distanței nu știu dacã am greșit vreodatã. Nu ne stãtea nimeni ȋn fațã.

8. Tobȃrlanii. Fragment

  

          Simțisem și eu la vȃrsta aia de 5-6 ani, ce ȋnsemna colectivizarea. Era un fel de mȃncare de prune cu orez. Mergeam la grãdinițã cu Maria și Burtilã. Educatoare era doamna Lãzãroiu, soția inginerului de la fermã, iar bucãtãreasã, tanti Vatica lui Nelu Șchiopu, prieten cu tata cãci rãzboiul le ȋnsemnase prietenia. Frontul ȋi ȋnzestrase pe amȃndoi. Tatãlui meu ȋi dãduse craterul de sub braț pe unde-i ieșea puroiul, iar lui Nelu ȋi plantase un picior de lemn.

La 12 se punea masa la grãdinițã. Intram de afarã de la locul de joacã, gãlãgioși, ȋn sala de mese și primeam un fel de mȃncare servitã pe mãsuțele noastre mici de pe care se luaserã jucãriile. Primeam și supliment, un dulce. De fiecare datã mã certam cu Mioara lui Gicã al Smioarții pe un scaun care avea lipit pe spate o figurinã cu un delfin. Toate scaunele aveau cȃte o figurinã. Ȋn ziua aia doamna Lãzãroiu a venit ȋn mȃnã cu o listã și a citit de pe ea numele unor copii printre care și ale noastre Maria, Burtilã și eu.

– Pentru cã pãrinții voștrii nu s-au ȋnscris la colectiv, ȋncepȃnd de azi nu mai primiți mȃncare caldã. Vã dãm dulcele și plecați acasã. Am strecurat ȋn buzunar Eugenia. Mioara trãgea de mine sã-mi dea scaunul cu delfinul. Burtilã rãzvrãtit, a ȋngãimat precizȃnd cã taicã-su Petre fãcuse cerere.

– Da, dar taicã’tu mare Tobȃrlan nu vrea sã facã!

Cu ochii ȋnlãcrimați am pãrãsit sala de mese alãturi de ceilalți copii strigați din listã. Ajunși acasã, tanti Veronica, tristã – mama era la servici – ne-a gãtit la toți trei, orez cu prune. Dar nu erau atȃt de bune ca ale lui tanti Vatica.

Semn de prietenie

Mi-a scris cineva pe facebook vis-à-vis de prietenie, eu manifestȃndu-mi o ușoarã ȋndoialã cã poți avea ȋn viațã prieteni numeroși pe care sã poți conta – cã prea pesimismul meu și modestia exageratã e un semn de prostealã. “Modestia” se trãgea dintr-o altã discuție ceva mai veche, nu-și avea locul ȋn contextul dat.

Un dialog  civilizat cu armele pe fațã ca ȋntre prieteni ce ne antrenam. Numai cã unul fanda cu o floretã, iar celãlalt lupta la baionetã.

Ce buni prieteni eram!

7. Tobȃrlanii. Ediția II-a la Gușterele

Reclama ce se derula dupã ȋncheierea emisiunii lui Toma nu mai avea de gȃnd sã se termine. Cei aflați pe insulã puteau sã vadã ecranul uriaș de oriunde și fuseserã captivați de imaginile acelea vii care nu știu prin ce ȋntȃmplare ajunseserã sã fie difuzate. Automat toți Tobȃrlanii și-au ȋndreptat pașii spre cȃrciuma lui Nilã. Țața, traversase strada de la Crucea de piatrã ȋmpreunã cu șomerițele ei. Dãduse faliment, dar curtezanele nu plecaserã nicãieri. Unde sã se ducã, mãcar acolo aveau un acoperiș, ȋși retrãiau amintirile.
Petre parcã atunci o descoperise pe Veronica și se așezase lȃngã ea. Unchiu Gogu o ținea pe genunchi pe Lenuța, nu mai erau scaune, și-și umplea ȋntruna paharul degustȃnd  minunatul alcool fabricat din transportul ilegal de portocale, migdale și lãmȃi, operat de Cornel. Abia sosise Cornel. Fiind singurul care-i cunoștea pe cei din reclamã, ȋși cioplise o nuielușã de alun și-i deconspira pe rȃnd, cȃnd apãreau ȋn filmulețul cu manifestãrile de la prima ediție.
– Cornele mamã, ãla cu creastã de cocoș și cu barbã al cui e? Și blonda aia cu sãnul dezgolit ca sã se vadã tatuajul, din neamul cui, tot de pe Țiganca? Ǎla tuns pe piele e Dragoș al lui Burtilã?...

Crainicul, cred cã Alin, nu-i cunoșteam vocea, dãdea
amãnunte cum se pot cumpãra biletele pe internet. Ce posibilitãțile de cazare existã. Ȋn ofertã apãreau, atȃt camere confortabile oferite de localnicii mai ȋnstãriți cu acces la piscinã, cȃt și Casele Lupeștii. Fosta Casã a agronomului se transformase ȋn hotel. Ȋn plus exista un autobuz. La nevoie putea sã-i transporte la vilele din Valea Ursului sau Bãiculești.

Maria cu capodul ei de mãtase verde descoperindu-mã ȋn mulțime mã privi ȋndelung și odatã izbucni:
– Eu vreau ȋn patul Lupeștii! Ca la un semnal și-au dat drumul dorințelor toți.

– Mergem și noi! Vacarmul devenise greu de stãpȃnit.

Ȋn fond ce-ar fi sã facem o Comferințã comunã la Casa Dogarului Arena?

2

         Tata, vroia ȋn epilogul romanului sã adune toate personajele de pe insulã ȋn studioul lui de televiziune ȋntr-o adunare-conferințã de demascare publicã a lui Tobȃrlan, pentru intransigența și veșnica lui nemulțumire. Fiecare personaj avea la dispoziție un numãr de pietre egal cu vȃrsta, și, dat fiind cã locul permitea, toate grãmezile erau egale ȋntre ele ca judecata nici-unuia dintre judecãtori sã nu atȃrne mai greu ȋn luarea deciziei.

Tata-mare era o fȃntȃnã adȃncã.

Ȋmi ȋnchipui cȃnd piatra i-ar fi izbit trupul inconsistent, neopunȃnd rezistențã, s-ar fi auzit plescãitul ca ȋn oglinda unei ape!

Dincoace ȋn ograda de la Casa Dogarului Arena se puneau bazele unei  altfel de Conferințe, "despre tradițiile și locurile Merișanilor, despre responsabilitatea lucrurilor care ȋți plac, despre familie și despre prieteni adevãrați, despre pasiunea sufletului  și despre patimile trupului. Despre muzica bunã, mancare la ceaun, vin curat tras ȋn oale de pamant, pe care il bei pȃnã dimineața și nu te doare capul. Despre cuptoarele, plitele ȋncinse, mai ȋncinse decȃt pãlinca adusã de la mama ei, zãcutã ȋn butoiul din beciul dogarului. Despre copiii care se joacã pe deal ȋn timp ce rockul se ȋmprietenște cu satul." (abia acum mi-am dat seama cã acolo pe insulã n-am vãzut picior de copil. Nimeni nu se gȃndise sã ȋsi aleagã ȋn cer raiul copilãriei de pe pãmȃnt!).

N-a fost nevoie de nici un vot. Discuțiile se ȋncinseserã dar erau unanime. Toți doreau o Conferința comunã la Casa Dogarului Arena ȋn Merișani și cereau sã ȋnceapã demersurile. Doar Tata-mare rãmãsese ȋn chilia-coverga lui sã se roage. Oare sã se roage? Cui sã se roage? Mȃndru cum era n-avea cui? De la o vreme un guștere se aciuiase ȋn chilia lui.

Sarcina de a negocia cu Alin ȋi revenise lui Tata. Nu era de loc simplu. Au schimbat emailuri ȋncercȃnd sã armonizeze cumva lucrurile, dar prea erau ȋncãlcate toate normele. Dumnezeu, n-ar trebui deranjat... Oare El nu are nimic de zis?

Aici am intervenit eu. Un scriitor ȋntotdeauna poate s-o ȋntoarcã din condei. Altfel de ce s-ar mai scrie ediția II-a la o carte. Le-am propus pentru refacerea compatibilitãților, ȋnainte de Conferințã  sã fie organizatã o competiție sportivã. Sportul are proprietatea sã elmine diferențele de gȃndire dintre oameni, le ȋmblȃnzește aducȃndu-le la un numitor comun, regenereazã resurse și energii.

Miza era Tobȃrlan. Alin și ai lui luptau pentru veșnica lui pomenire, pentru tot ce credeau ei cã lãsase bun, iar ceilalți voiau sã-i demaște veșnica lui nemulțumire

Am ales rugbyul nu pentru cã ar fi sportul cel mai frumos cu toate cã ar putea fi, ci pentru respectul pe care și-l aratã ȋntre ei jucãtorii. Dacã vrei sã ȋnaintezi te uiți ȋn urmã, dai pasa doar ȋnapoi. Nimic nu-i ȋntȃmplãtor, trebuie sã gȃndești cu iuțealã, sã alegi, sã fii inspirat dacã vrei sã ȋnscri ȋn terenul de țintã eseul. Desfãșurarea aceea teribilã de forțe, cea mai sportivã dintre toate, nu se lasã niciodatã cu accidente.

S-a convenit pentru cã ograda dogarului era ȋn pantã un amfiteatru natural numai bun pentru spectacole, meciul sã se desfãșoare nu departe, ȋn parcul imens ȋnconjurat de zidurile groase ȋn care ȋncã se mai ghiceau desenate de tulpinile copacilor aliniați, vechile alei pe unde se plimbase Carol cu Lupeasca.

Era acolo un teren de fotbal ȋnobilat de Dobrin. Te trezeai cu el coborȃnd dintr-o mașina. Ȋntr-o jumãtate de orã se ȋncropeau douã echipe cu Burtilã, Tel, Mișu, Orvan, Voica, Titã, Moț  Motoreta și Tibișinã fotbaliști adevãrați ai Avȃntului! Cȃștiga totdeauna echipa la care juca Dobrin. Dupã meci, Gȃscanul plãtea un butoi cu bere la Mat din care beau pe sãturate ambele echipe.

Ce viațã ce lume domnule!

Au ridicat buturile de o parte și de alta a terenului, ȋnalte pȃnã la cer și ȋntre buturi cu tehnica modernã de ambele pãrți au pus printr-un joc de lasere holograma lui Tobȃrlan. 
Mãcar nu se mai arunca cu pietre!

Mãcar balonul era oval!