Dar vreau sã revin asupra jocului
de țurcã. Sub nuc, la umbrã, se teșise iarba de zbenguiala noastrã. Ca scriitor
am o mare nemulțumire și simt pe umeri o responsabilitate civicã. De
ce sã se piardã țurca cum s-au pierdut datinele, portul, cȃntecele și celelate
tradiții vechi ce au traversat neatinse prin secole și milenii?
Nu știu dacã romanii sau dacii, copiii
lor, care dintre ei au inventat primii țȃcul, un bãț ascuțit la ambele capete,
de 10-15 centimetrii, cioplit cu grijã pe patru laturi pe care un cuțit
priceput ȋncrustase cifrele romane I, V, X, XX.(sau I,VI,XII,XXIV)
Nu știu dacã dimensiunea bãtãtorului, cioplit
dintr-o scȃndurã ascuțitã pe-o laturã cu mȃner, de 30-40 de centimetrii toatã,
are vre-o ȋmportanțã.
Nu știu dacã adȃncitura aceea – mai mult lungã și strȃmtã ca sã stea deasupra ei transversal țȃcul, fãrã
sã cadã, sã poatã primi impulsul de la mȃnerul bãtãtotului, sau la alegere de
la un bãț de alun mai lung decȃt bãtãtorul, ca sã-l arunce mai departe – scobitura aceea amplasatã la marginea cercului trasat cu grijã pe pãmȃnt
sau ȋn iarbã, cu o razã de aproximativ un metru, un metru jumãtate – se numește ȋn toate locurile ca la Merișani, ghibã.( nici țȃcul nici
ghiba nu le-am gãsit ȋn dicționar
Se formau douã echipe fiecare din doi
trei copii. Una la bãtaie cealaltã la prindere. Dacã prindeai din zbor țȃcul
aruncat, cu poala sau cu agerimea mȃinii, nu trebuia sã-l lași sã cadã, ȋl
eliminai pe cel care era la bãtaie. Dacã nu, din locul unde atingea prima oarã pãmȃntul,
apreciai cam cȃte bãtãtoare ȋncap ȋn distanțã, nu le mai numãrai, iar dacã
echipa adversã considera cã aprecierea a
fost cinstitã, acelea erau punctele. Ȋn cazul cȃnd echipele nu cãdeau la pace,
se putea mãsura efectiv cu lungimea bãtãtorului și cel care greșise, ȋncasa
penalizarea.
Punctele se puteau șterge dacã
aruncai țȃcul cu mȃna și loveai bãtãtorul lãsat ȋn mijlocul cercului fãrã ca țȃcul
sã iasã afarã din cerc. Dacã ieșea, te uitat la numãrul scris pe latura de
deasupra, așezai pe lung țȃcul ȋn scobiturã și-l loveai la capãtul ce ieșea din
ghibã, sã sarã potrivit ca sã-l mai poți lovi cu bãtãtorul ȋncã o datã și ȋncã
o datã, sã-l trimiți cȃt mai departe.
Și tot așa pȃnã eram chemați la masã.
Mȃncam și ȋncepeam din nou. Așa se face cã ȋnainte de a merge la școalã ȋn
clasa ȋntȃia, dupã o varã ca asta, știam deja numãra și socoti
Tobȃrlanii știu cã aveau echipã.
Maria prindea cu poala țȃcul. Burtilã ȋi dãdea aripi sã zboare cȃnd ȋl atingea
cu bãtãtorul, iar eu cu socotelile și aprecierea corectã a distanței nu știu
dacã am greșit vreodatã. Nu ne stãtea nimeni ȋn fațã.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu