1.Fragment din Tobârlanii (Editia II-a la Gușterele)

Toma

            Au făcut amândouă nunţile într-o duminică. Toma cu Aurelia şi Veroana cu Petre. Cortul imens pentru acele vremuri l-au pus în curte. Doi fraţi în aceeaşi zi nu e de bine, gândeau cu voce șoptitǎ nuntaşii. Nici nu conta pentru care dintre miri veniseră la nuntă. De fapt mulţi veniserǎ pentru Tobârlan. Toma era fericit. Nu simţea rana de sub braţ. Nu avusese nimeni o mireasă atât de frumoasă ca a lui! Când s-au dus la dispensar pentru analize – dispensarul era în aceeaşi clădire cu caminul cultural, unde se afla şi staţia lui de radioamplificare  – doctorul Galibin l-a scos afară din cabinet pe Toma şi i-a zis Aureliei:

            – Măi fată, tu realizezi că Toma este bolnav şi că rănile sale îl usucă pe dedesupt? Te-ai gândit bine de ce vrei să-l iei de bărbat? Eu nu-ţi semnez certificatul până nu vii la mine cu maică-ta Păuna, să stau de vorbă cu ea.
            – Domnule doctor, şi un an dacă trăieşte, eu tot mă mărit cu el! I-a răspuns scurt, fără dubii, Aurelia. 
            L-a chemat şi pe Toma înăuntrul cabinetului. Ei doi mai vorbiseră, îl ştia bine. Venea la pansat, îi curăţa rana aceea care scotea afară magma vulcanului agitat de schijele rămase în interior. Chirurgii făcuseră minuni, reuşind să-i scoată cea mai mare parte dintre aşchiile care-l ciuruiseră, dar mai era de lucru.
            I-a privit lung, doi tineri frumoşi. Îi potrivise Dumnezeu. Poate că era vrerea Lui. A semnat hârtia. Era un om bun Galibin, nu le-a mai spus nimic, strângându-le mâinile le-a dorit în sinea lui noroc.

*

            Totdeauna am avut o reţinere să întreb despre tata. Tot ce am de la el e o carte poştală scrisă pentru mine în clasa întâi, cu o zi înaine să moară, iar în bibliotecă, două cărţi pe care îşi aşezase caligrafic, aplecat spre stânga, numele. Toma Ionescu. Una dintre ele cu coperţi groase era Istoria Partidului Comunist al URSS. Cealaltă, Codin a lui Panait Istrati. Fără relevanţă titlurile, cu toate că m-am întrebat iritat ce căuta la tata acea istorie? Personal n-am citit-o şi sincer cred că nici el. 
            În cartea poştală mă ruga să am grijă de mama că el mai avea un război de dus.

          În rest, ştiu doar frânturi. Cele mai multe aflate de la ţaţa. Când mă prindea în vacanţă, fără să o întreb, începea să-mi povestească. În general avea un ochi critic şi îşi forfeca fraţii. Despre tata numai de bine. Lucruri disparate, amestecate  întregeau cât de cât, imaginea unui om puternic. Era greu de admis că s-ar fi putut lăsa doborât.

           Pãstrez cu el secvenţe ca dintr-un film mut, cu pelicula afectatǎ de intemperiile vremurilor. Am încercat sǎ recondiţionez pelicula, sǎ tai, sǎ lipesc. Firul întâmplǎrilor se înnoadǎ cȃt de cȃt – din memoria celor tot mai puţini care l-au cunoscut, din deducţiile mele – dar chipul pe care l-am pǎstrat pânǎ azi desenat pe retinã e doar cel întunecat, cel dezamǎgit cǎ pierduse ultima lui bǎtǎlie, fǎrǎ ca Dumnezeu sǎ-i fi întins mâna. Nu putea concepe s-o lase singurǎ pe Aurelia. Cum sǎ nu vadǎ copilul lui crescând? Figura aceea o ţin eu minte de la tata, cea care nu se mai putea lumina într-un zâmbet, culcat între flori.

           Și mama, și ţaţa mi-au povestit încercând sǎ mǎ convingǎ cǎ tatǎl meu ar fi fost o fire optimistǎ. Avea o voce caldǎ și te trezeai cu el din senin cântând. “Foaie verde ca aluna asearǎ fusei la una”. Melodia lui Zavaidoc izbucnea ca o explozie de zorele și mama din sperieturǎ, neluând în seamǎ cuvintele – știa pe cine are în casǎ – sǎrea la el cu pumnii ei mici, uitând de rana deschisǎ ca un crater sub braţul drept. El se prǎpǎdea de râs și cu mâna stângǎ o rǎsucea rǎsturnând-o ușor pe pat. Nu simţea nici o durere. Ea, aducându-și aminte de ranǎ, nu se zmucea, se lǎsa lin pe spate copleșitǎ de sǎrutǎrile lui. Apoi intrau dincolo ca sa-l bandajeze. Rana supurase. Nu aveam voie dincolo când îl bandaja. Dǎrâmasem casa și ne mutasem la ţaţa. Taţa și unchiul Nae, ajungeau din treburile lor numai spre searã.

           Altǎdatǎ era cǎtrǎnit rǎu. Mai ȋnainte! A intrat în curte și m-a strigat. Eram în casǎ cu mama, în cǎmǎruţele de sub pǎtul. Aveam patru sau cinci ani, nu înţelegeam mare lucru. Cu atât mai puţin am priceput când i-a spus mamei cǎ nu intrǎ în casǎ cu registrul de la primǎrie sub braţ. Era în timpul serviciului și stǎteau unii permanent cu ochii pe el, oricând dispuși la reclamaţii. Susțineau cã nu pune osul pentru colectivizare, nu are putere de convingere. „Nu l-a putut lãmuri nici pe tac’su pe Tobȃrlan, sã intre cu toate pãmȃnturile ȋn colrctiv!” O vreme a fost secretar la sfat. Studiind mult mai târziu niște registre vechi, pentru documentarea cǎrţii, am descoperit în multe locuri scrisul ȋngrijit al tatãlui meu aplecat spre stânga.

           – Mǎ duc la Oanţa, dǎ-mi nǎpârstocul cu mine!

           – Parcǎ nu ţi l-aș da! Toatǎ dimineaţa am auzit-o bodogǎnind și blestemând pe lângǎ gard ca s-o aud. Zicea cǎ îi rupe picioarele ǎluia care-i va cǎlca bǎtǎtura fǎrǎ voia ei. “În curtea mea mǎ cac numai eu și dacǎ intrǎ vreunul sǎ deschidǎ gura ca sǎ mǎ înscriu în colectiv, schimb locul și mǎ cac în gura dumnealui!”

           Tata m-a luat de mânǎ și fǎrǎ tragere de inimǎ, scurtând pașii și lungind momentul posibilei confruntǎri, preţ de o sutã de metri cȃt ținea grãdina, a ajuns în poarta Oanţei. Vecina noastrǎ era o femeie din generaţia lui tata-mare. Vǎduvǎ. Purta un șorţ în faţǎ fustei largi și lungi, și totdeauna baticul negru pe cap. În picioare avea sandale de gumǎ. Nu era fioroasǎ, dar mie mi se pǎrea cǎ arǎta ca o vrǎjitoare. Eram puţin speriat.

            Oanța avea o cãsuțã micã de chirpici dintr-o singurã odaie, cu o sãlițã unde abia de ȋncãpea un scaun ȋmpletit din rãchitã. Acolo ședea toatã ziua ca sã vadã cine trece pe drum. Cum curtea era ȋn pantã, cocoțatã ca ȋntr-o lojã la spectacol, benificia de o bunã vizibilitate astfel cã nu-i scãpa nimeni. Stãtea acolo neobservatã, singurã cu socotelile și gȃndurile ei. Nu m-aș fi mirat dacã pe amurgite, strecurȃnd privirile printre uluci de la mine din curte, aș fi vãzut cum ȋncalecã o coadã de mãturã și decoleazã ȋntr-o direcție de ea știutã. 
            Mã ȋntrebam cum de cãsuța aceea cu pereții albi dați cu var, nu luneca iarna sã se propteascã ȋn gard, sau n-o zburãtãcise o palã mai acãtãri de vȃnt. Oanța trasã ușor ȋntr-o parte din fața portiței deschise ne ȋndemna sã intrãm. Cȃnd sã intre ȋn casã cu mine de mȃnã, tata s-a aplecat sã nu ȋnsemne pragul cu fruntea. Ȋn ȋncãpere se vedea patul acoperit cu o pǎturǎ țesutã la rãzboi și deasupra, pe perete, un ștergar cusut strȃns la mijloc ȋntr-un nod sub care odihnea o fotografie ȋnrãmatã cu Oanța tȃnãrã și un bãrbat alãturi. În mijlocul camerei o mǎsuţǎ rotundǎ cu trei picioare și patru scǎunele mici. Pe tãblia mesei, rǎsturnatǎ direct, trona o mǎmǎligǎ întinsǎ, galbenǎ ca o lunǎ nouǎ, aburindã. Ȋn dreapta, o sobã cu plitã. Ne-a fǎcut semn sǎ luǎm loc.
          Tata s-a așezat pe un scaun cu mine pe genunchi. Eu mǎ lipisem cu capul de pieptul lui. Oanţa a luat de pe o policioarǎ de deasupra plitei douǎ castroane de tablǎ și unul de pǎmânt. A umplut cu o lingurǎ mare de lemn castronul de tablã al tatei cu varzǎ, iar el dând din cap i-a fǎcut semn cǎ eu nu. A pus la locul lui pe policioarǎ cel de-al doilea castron de tablǎ, apoi și-a umplut castronul ei de pǎmânt. A tǎiat mǎmǎliga cu aţǎ de papiotǎ și a împins o felie cǎtre tata. S-au închinat amândoi și au început sǎ mǎnânce, mestecând rar.
            Dacǎ aș fi știut numǎra m-aș fi încurcat precis, trecând cu privirea de la unul la celǎlalt. Parcǎ nu se mai termina varza din castron. S-a terminat pânǎ la urmǎ și Oanţa s-a ridicat strângând vasele unul în altul cu lingurile deasupra. S-a ridicat și tata. A luat registrul de pe pat unde îl așezase și a ieșit afarǎ cu mine de mânǎ și cu registrul sub braţ.

           La soare am simţit cum Oanţa mǎ ia în braţe de subtiori și mǎ privește în ochi.

           – Tomo, ǎsta mic îţi seamǎnǎ, e tǎcut ca tine. Mergeţi cu bine Dumnezeu sǎ vǎ apere! Nici o vorbã ȋn plus. Ȋncã mai putea sã se cace ȋn curtea ei. Tãcerea tatei și registrul nescris o mai pãsuise o vreme de nãpasta colectivului.