6. Tobârlanii. Ediţia II-a la Guşterele

Eram către ultimele pagini ale dosarului. Am auzit un clipocit aproape imperceptibil în apă şi pe mal a apărut guşterele. Abia acum zărisem în spatele lacului trei cufere de lemn dintre care cel din mijloc avea capacul deschis. Cu siguranţă un cufǎr din margine aparţinea tatălui meu. Aş fi putut afla în sfârşit acolo manuscrisul lui. Pe cufǎrul din marginea cealaltǎ, un desen ca un cod de bare şi dedesupt, scris cu vopsea, Nilǎ. Cel din mijloc trebuia sǎ fie desigur al lui Nicolae. Al lui se deschidea mereu.

Coada micuţei reptile încă se extrăgea din luciul lacului. Ghearele din faţă se proptiseră în mal şi ochii mari mă fixau scăpărând un verde intens. Picioarele lungi din spate se cambraseră. Cu fiecare clipă, dilatată de atenţia cu care îl studiam ca sǎ-l pot descrie, guşterele creştea în dimensiune gata să ţâşnească să-şi apuce prada. Împrejur liniştea devenise apăsătoare. Pierise şi zumzetul fântânilor arteziene. Pielea verde a guşterului se înegrea vizibil. Frica îmi pătrundea în oase, iar gândul că nu reuşisem să stau de vorbă cu personajele...

Așa s-a terminat Gușterele, banal. Nimic de senzație. Am rãmas cu cerul gurii amar. De parcã i s-a șters culturii de guștere ȋntreg bugetul. Speța gușterelui s-a multiplicat doar natural. S-a produs o mutație ȋn ouãle de guștere și puietul, dramatic, e tot mai rar. Cine sã mai investeascã ȋn educație.  N-am avut ȋn vedere acest aspect. Ar fi trebuit sã fiu mai circumspect.

Mi-am adus aminte la Siliștea-Gumești dupã ce lui Preda i-a apãrut Moromeții nimeni din satul natal n-a mai vorbit cu el. M-am gȃndit cã ar fi bine sã previn cumva, pȃnã nu ȋncepe sã circule ȋn Merișani sau ȋn altã parte la fel informația. N-am scris despre neamuri numai de bine ȋn carte!...

Contez pe faptul cǎ neamurile mele ȋn pãr nu prea se omoarǎ cu lectura. Nu fac nici casǎ bunǎ cu internetul și n-am nici știre cǎ sunt prieten pe facebook cu vre-o nepoatǎ de vãr.

            Am avut o sclipire, recunosc vinovatã, sã le ofer ȋnainte de-a fi prea tãrziu, fiecãruia cȃte-un guștere ȋn viu.

            Ieri am bǎtut la prima ușǎ, spǎșit. M-a primit o verișoarǎ de mǎtușǎ. Nu ne mai vǎzusem de mulţi ani. Avea un animal canin ȋn casã care tot mârâia. I-am pus Gușterele pe masǎ, la care m-a  întrebat:

            – Costǎ bani? și subtilǎ… Mușcǎ?

            – Doamne ferește, nu costǎ nimic și n-are nevoie de cușcǎ! Eu sunt mulţumit doar sǎ-l ţii în bibliotecǎ, din milǎ. Dacǎ nu-l deschizi nici nu știi cǎ ai în casǎ o reptilǎ…

Și uite așa se ȋntȃmplã de pãcãtuiește omul cu gura. N-a fost sã fie nepoatã de vãr ci, nepot de verișoarã. M-a contactat pe facebook.

Bine v-am gãsit. Sunt Alin Voica, bãiatul Lucicãi „lui Nilã”, nepotul lui Nilã. Tocmai ce citesc cartea dumneavoastrã Gușterele, despre neamul nostru al Tobȃrlanilor. Am ȋntrebat-o pe mama dacã are nr. dumneavoastrã de telefon. Nu ȋl mai are. Aș dori sã vã invit cȃnd ajungeți la Merișani la o cafea/ ceai/ pahar de vin/... sã vedeți cum am ȋnceput sã re-amenajez „Cȃrciuma lui Nilã”pe locul de casã ce l-a lãsat Petre Dogaru, tatãl bunicii mele Aurica. I-am spus locului Casa Dogarului Arena și aici construim și reconstruim chestii legate de neamurile noastre comune

Interesantã ideea sã transformați Gușterele ȋntr-un roman mai mare, am citit pe blog. Meritã, se simte nevoia. Vã mulțumesc pentre add friend, v-am salvat și numãrul de telefon. Ȋnțeleg cã v-ați mutat ȋn București. Eu și soția locuim ȋn București, ne putem vedea și aici cȃnd aveți timp.

Ideea cu Casa Dogarului Arena mi-a venit cȃnd m-am apucat de restaurarea casei și a curții cãci se derȃmau grajdurile lui Nilã pe noi. Și așa am ȋnceput sã recuperez trecutul.

Reamenajȃnd curtea am vãzut cã de fapt iese o foarte drãguțã(nu gãsesc alt termen) arenã de gãtit, de petrecut ȋn aer liber și de concerte (eu am terminat filozofia dar mã ocup de muzicã). Și anul trecut, pe 13 septembrie am fãcut inaugurarea arenei ȋncercȃnd sã adun alãturi cȃt mai multe dintre neamuri. A fost ȋn grabã și nu am reușit sã comunic cu toți. Dar anul acesta fac Ediția II-a (tot ca dumneavoastrã la Gușterele) și aștept sã veniți dumneavoastrã și dacã s-ar putea toate neamurile

Dupã ce termin afișul și pun biletele ȋn vȃnzare pe facebook( facem evenimentul cu taxã de intrare sã putem acoperi costurile de producție, gãtitul, cazatul, scena, artiștii) vã anunț pe toți: sã ne adunãm și sã depãnãm amintiri. Am ȋnțeles de la mama cã aveți douã fiice și probabil nepoți. Sã veniți ȋmpreunã pe 12 septembrie la sãrbãtoarea familiilor/neamurilor

Am selectat din cartea dumneavoastrã citate despre Nilã, Aurica, Morãrescu, Ghinea, mamele mele (fetele lui Nilã), o sã le ȋnrãmez și pun pe pereți la Merișani. Mai ales ȋn beci pe care l-am restaurat fix cum ați scris despre el. Eu aveam așa ceva ȋn cap, o idee nãstrușnicã dar mi se pãrea irealizabilã.

„Și aștept sã veniți la Ediția II-a sã ne ȋntȃlnim toate neamurile!”

Mi-a venit ȋn minte dintr-o datã grãmada ordonatã a unui meci de rugby. Spinãrile ȋnconvoiate ale jucãtorilor legȃnd cu umerii ȋncleștarea echipelor ȋn cele douã capete de pod. Pe sub pod printre picioarele ȋncordate, urieșești, ale jucãtorilor se strecura ca o idee ovalul mingii. Ar fi trebuit doar s-o prind și s-o arunc ȋnapoi la un coiechipier pe aripã. Genialã regula descoperitã de inventatorul acestui sport ca ȋntotdeauna jucãtorul care primește pasa sã se gãseascã ȋn urma mingii. Ȋnaintezi numai privind ȋnapoi și depunȃnd mingea ȋn terenul de țintã. Și mai poți cȃștiga dacã reușești sã arunci cu piciorul mingea printre buturi.

Tata, și Niculae, și  Gogu, și  Nilã, copii fiind aruncau cu pietre ȋn fȃntȃna lui tata-mare numãrȃnd cine are cele mai multe pietre cȃștigãtoare... 

Continuarea cand se va scrie